Michaela spune:
Filmul este fără îndoială unul din categoria „simplu-complicat”, asta pentru că deşi nu propune un scenariu cu volute şi întortochieri majore, reuşeşte să livreze o poveste adâncă în ceea ce priveşte înţelesurile, asta nefăcându-l mai facil ca mesaj, dar nici criptându-l în vreun fel particular. E un echilibru aproape perfect ce rezidă în maniera de cinematografiere a lui Dennis Villeneuve, ce are ştiinţa rară de a pune în pagină personaje, istorii, întâmplări, situaţii- toate credibile într-un mod absolut.
Pentru că deşi am văzut poate zeci de filme cu alien-i, vibrăm acum la întâlnirea cu octopozii ce desenează grafisme în cerneala ventuzelor lor, şi exultăm atunci când primim confirmarea că ei vin să ne ajute şi să ne salveze, nu să ne invadeze. Story-ul e cel clasic în mai toate filmele cu extraterestri în care doar câţiva oameni sunt aleşi să acceadă la comunicarea cu ei, şi asta tocmai pentru că au o altă viziune asupra a ceea ce înseamnă schimbul de informaţie. Şi întotdeauna cei aleşi sunt suflete curate, minţi deschise şi înzestrate cu o disponibilitate care vine din sensibilitate şi din dorinţa de a afla, din nesaţul de a experimenta schimbul de idei cu civilizaţii mai evoluate, de a-şi confirma teorii, de a căpăta răspunsuri la atât de multele întrebări pe care şi le pun.
Captivantă este călătoria pe axa timpului ce creează un alt plan al peliculei, în aşa fel încât viitorul e la îndemână ca un prezent pe care îl vezi aievea, şi felul în care încet, încet începi să pui laolaltă frânturile, ca să poţi avea viziunea de ansamblu care –de data asta- nu e una chiar happy! Cred că una din puterile lui Villneuve este aceea de a ne emoţiona fundamental, facându-ne să procesăm din starea asta finaluri bulversante, pe care nu le-am fi imaginat în nici un fel. Aşa că filmele lui sunt nişte aventuri în care sinele nostru se inserează, şi care, odată terminate lasă urme (mai subtile sau mai adânci) ce reverberează încă mult timp- într-atât de captivante şi adânci sunt- având farmecul şi forţa acelora memorabile în mod absolut.
Amy Adams face un personaj tulburător, o cercetătoare în domeniul lingvisticii şi teoriei comunicaţionale, înzestrată cu puteri paranormale, şi marchează un nou salt calitativ în cariera care începea cu musicaluri în care era întotdeauna zână sau prinţesă, şi în care cânta şi dansa cu talent şi dezinvoltură. Acum ea ni se dezvăluie ca o actriţă matură, sensibilă, capabilă chiar şi de mult mai mult decât i-a oferit acest rol. Alături de ea apar Jeremy Renner şi Forest Witaker, primul într-un rol diferit de cele din ultima vreme, iar cel de-al doilea într-o partitură mult prea simplă pentru imensul lui talent.
Oricum ar fi, atmosfera filmului este acaparatoare, sound designul fiind un alt element ce coagulează scriptul, şi o face ca un personaj în sine, ca o punctuaţie plastică a acestui text cinematografic valoros, căruia nu cred că toată lumea o să îi înţeleagă adevărata valoare!
Marcel e de părere că:
În 2010 când am văzut Incendies în regia lui Denis Villeneuve, am realizat ce putere de sugestie are, iar mai apoi au venit Prisoners și Sicario, filme croite pe alte calapoade, dar care m-au făcut să fiu atent la creațiile canadianului.
La Arrival m-am confruntat din nou cu urmărirea planurilor temporale (stil întâlnit și la M Night Shyamalan), dar în cazul de față totul pare să înceapă înșelător, abia spre final devenind explicit. Ideea filmului aduce pe undeva cu pelicula de acum aproape 40 de ani- Întâlnire de gradul 3- unde comunicarea se realiza prin cinci note muzicale, dar aici e vorba de semne, care nu au o mare legătură cu sunetele emise, în schimb au structuri complexe. Și, uite așa, jumătate din film se concentrează pe înțelegerea sistemului de comunicare al octopozilor care aruncă într-un perete de sticlă cu o cerneală, care se transformă în semne.
Clar o întâlnire cu o civilizație extraterestră e plină de semne de întrebare, dar în momentul în care douăsprezece OZN-uri aterizează în locuri diferite de pe planetă prima întrebare este: Ce doriți de la noi? Bună pace am vrea noi, desigur! Şi chiar aşa şi e, căci dacă ar fi vrut să ne distrugă, ar fi făcut-o din prima. Iar dacă puterile lumii se bazează pe armată și arma nucleară, mare greșeală. Mai toate filmele sunt despre invazii extraterestre și cât de firoscoși suntem noi până la urmă când le găsim un punct slab și îi caftim, de le merg fulgii, fie că e Will Smith la cârmă sau Tom Cruise. Dar numai câteva realizări cinematografice sunt despre blândețe, umilință sau prietenie! Asta este natura umană? Dacă vii neanunțat în ograda mea, trebuie să te scot cu parul? Nu e vital să comunicăm? Și cu asta începe filmul: cu un specialist al decodărilor lingvistice, chemat la locul faptei pentru a găsi un limbaj de comunicare. Într-adevăr, demersul lui Villeneuve e mai stângaci și uneori hilar (extratereștrii sunt botezați Abbott și Costello), dar e bine intenționat și e o cale pe care ar trebui să meargă mai mulți creatori de filme. În plus, dozajul suspansului este foarte bine echilibrat și reușește să țină specatatorul țintuit de scaun și chiar să își dorească să revină în nava spațială pentru a afla noi răspunsuri.
Cel mai important mesaj al filmului este cel legat de munca în echipă, de o uniune mondială (cea europeană nefiind suficientă!). Dacă nu există comunicare, distrugerea totală e la o apăsare de buton, iar cei care vin pe planeta noastră ne dau o lecție de bunătate. Și nu îl voi cataloga drept un film excepțional, dar cu siguranță pot spune că e unul cerebral, bazat pe dragoste, suferință, prietenie, înțelegere. E mult mai înțelept să comunicăm prin limbaj și nu prin acțiuni violente și e mult mai important să ieșim de la film și să vorbim despre el sau să ne punem întrebări, decât să răsuflăm ușurați că actorul principal i-a învins pe toți.
Regizor: Denis Villeneuve
Scenariu: Eric Heisserer, adaptare după nuvela scrisă de Ted Chiang (Povestea vieții tale-Story of Your Life)
Cu: Amy Adams, Jeremy Renner, Forest Whitaker, Michael Stuhlbarg, Sangita Patel
Radiotopic 