Archive for the ‘Film’ Category


la_fille_inconnueFiecare creație a fraților Dardenne ne introduce într-un univers special în care ei fac regulile, urmărindu-și cu o tenacitate uluitoare țelurile artistice. Într-o simbioză rară, Jean Pierre si Luc ne propun de fiecare dată o emoție ce expandează gradual și ne problematizează cu o temă ce ne rămâne în minte. (mai mult…)


infernoPoate unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei toamne, Inferno marchează o schimbare stilistică a felului în care –pasionat de literatura lui Dan Brown, Ron Howard regizează acest al treilea film al francizei. Și evident ca un creator de asemenea calibru nu putea să meargă pe aceeași rețetă pe care a folosit-o în The Da Vinci Code din 2006 sau Angels & Demons apărut în 2009. Așa se face că Inferno începe cu imagini ce par un experiment cinematografic, în care viziuni apocaliptice se întretaie cu personaje grotești și voci halucinante, în care mișcarea este segmentată și atmosfera copleșește, asta preț de câteva minute, până ni se dă și “codul” acestei introduceri. Și dacă în cele două filme precedente ale seriei acțiunea intensă se derula ca într-un policier classic, subiectul vizând decriptarea unor mistere colosale ale religiei, aici scriptul ne aduce o luptă pentru rezolvarea unui puzzle de care depinde soarta omenirii. (mai mult…)


poster-mare

Michaela spune:

Fata din tren este unul dintre acele filme care nu îţi îngăduie să le abandonezi nici o secundă, căci te târăşte în sarabanda trăirilor, intrigilor, încâlcelilor psihologice şi psihanalitice, într-un fel care nu ratează spectatorul, fie că a fost mai întâi cititor al romanului după care s-a ecranizat pelicula, fie că nu. Şi poate că pierzi dacă nu ai parcurs întâi textul, sau poate nu, căci pelicula îţi propune într-o manieră interesantă, secvenţial, cu decupaje şi flash-back-uri înseriate după o logică particulară, un subiect clasic, în care personaje cu diferite grade de vinovaţie faţă de sine sau faţă de alţii adaugă straturi unei acţiuni care te ţine în chingi. Fiecare erou din scenariu are o poveste încâlcită, târăşte după el o dramă, parcurge un traseu interior în care se zbate, se luptă să se domine sau să îi domine pe alţii, îşi înfruntă slăbiciunile sau cade pradă lor, este altceva decât pare, totul cu tuşe ce frizează pe alocuri patologicul şi imprimă tensiune unui ritm susţinut din secvenţe.

(mai mult…)


header-ro

Maren Ade, regizoarea germană care a făcut senzație la Cannes cu o comedie filmată la București, Toni Erdmann, se va întâlni cu publicul, pentru prima dată, la Les Films de Cannes à Bucarest (14 – 23 octombrie). Filmul va fi proiectat în premieră în România pe 14 octombrie, în deschiderea festivalului, care va avea loc anul acesta la CinemaPRO, Cinema Elvire Popesco, Cinema Muzeul Țăranului și Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă. Un număr record de peste 1000 de bilete s-au vândut deja într-o singură zi, pe 30 septembrie, la punerea lor în vânzare. Programul complet va fi disponibil pe www.filmedefestival.ro.

(mai mult…)


afis

Nu cred că este cineva care să nu recunoască faptul că Pedro Almodóvar este un regizor de mare talent, că poveştile lui cinematografiate impecabil ne fac să vibrăm într-un mod special, căci spaniolul ni le spune într-un fel unic şi captivant. Farmecul dramelor din filmele lui Almodóvar este unul frust şi insidios, căci nu te părăseşte la final, ci te urmează cu un soi de general valabilitate în care ne regăsim în măsuri diferite toţi.

2

Julieta este un studiu al durerii unei pierderi , o introspecţie stadială a unei  vinovăţii asumate, devenită insurmontabilă, o incursiune într-un univers fracturat pe care iubirea îl restructurează doar vremelnic, este un traveling printr-o existenţă ce experimentează separarea într-un mod particular.

(mai mult…)


miss-peregrines-home-movie-logo-posters

Şi eu , ca fiecare împătimit al filmelor- am o listă scurtă a premierelor din an pe care le astept cu o energie specială, pentru care fibrilez, şi cărora le aloc un spaţiu interior distinct pe care îl completez cu încă o vizionare, şi apoi înca una, şi-ncă una..… Sunt filmele pe care le revăd  ori de câte ori le difuzează vreo televiziune, iar- dacă sunt nostalgică uneori-şi din proprie initiativă. Iar creaţiile lui Tim Burton sunt  TOATE puse în ordine în sertarul ăsta al meu din suflet. Aşa că această nouă propunere a lui m-a preluat cu fascinaţiile trecute la purtator şi mi-a livrat un nou motiv să rămân un fan al acestui regizor de geniu.

7

Copiii domnişoarei Peregrine ne spune o poveste pe care am întâlnit-o în esenţa ei şi la Michael Ende în Never Ending Story sau Momo, dar şi în minunatele Il Laberinto del Fauno al lui Benicio del Toro sau Hugo al lui Scorsese,  cu acelaşi copil cu ochii deschişi către o altă lume , interpretat tot de Asa Butterfield, care aici e Jake, cel menit să trăiască în dimensiuni temporale diferite.

(mai mult…)


poster-film-caini

S-ar părea că anul acesta s-a deschis sezonul la thrillere în cinematografia româna, de vreme ce, după TUDO al lui Iura Luncaşu avem acum această producţie semnată ca scenariu şi regie de Bogdan Mirică. Iar dacă primul alegea o abordare mai light a genului, mai mult pe sugestie, în stil blair- witch project, cel de-al doilea optează pentru o variantă viscerală, care îţi induce o emoţie acută şi te lasă într-o perplexitate nemaîntâlnită de mult în cinematografia noastră.

1

Amândouă însă fac asta în stilul carpato-dunărean clasicizat de Mioriţa, Moara cu noroc sau Baltagul, iar ceea ce ne sperie cu adevărat nu este ce am fi tentaţi să credem, ci oamenii reduşi la dimensiunea lor animalică, ilustrând celebrul citat din Plaut “homo homimi lupus”-  fără sentimente, fără morală, fără limite, banul, câştigul, puterea fiind singurele criterii de acţiune şi scopul suprem în viaţă.

(mai mult…)


the-magnificent-seven-posterFilmul lui Akiro Kurosawa din 1954-Cei șapte samurai-, cu Toshiro Mifune, l-am văzut când eram ciutan și spre norocul meu (am văzut filme de-a valma, neavând nici un maestru care să mă învețe alfabetul cinematografic), ani mai târziu am văzut Cei șapte magnifici, cu Yul Brynner, Charles Bronson, Steve McQueen, Robert Vaughn și James Coburn. Chiar dacă actorii americani mi-au rămas în minte și pe retină, nu pot să nu recunosc că povestea samurailor m-a impresionat mult mai mult.Şi îmi amintesc de interpretarea lui Toshiro Mifune (juca rolul unui țărănuș, care se ținea ca râia după experimentații samurai), un actor care din 1948, când l-a întâlnit pe regizor, a devenit prezent în 16 pelicule realizate de maestru. Dar forța din filmul lui Kurosawa este dată de emoția îmbinată cu spaimă și duritate prin derularea unor secvențe scurte, dar pline de violență. Cred că mesajele subliminale din sălile cinematografice- de la Kurosawa ni se trag! (mai mult…)


afis

Michaela crede că:

Are you a watcher or a player? Pare simplă împărţirea asta, cu căprării delimitate clar: te uiţi sau acţionezi! Numai că în cazul acestui joc on line care se desfăşoară în timp real, „privitorul” este cel care îl pune pe jucător să facă diverse, acest personaj colectiv fiind autorul moral al acţiunii, datele din conturile de pe reţelele de socializare fiind materialul cu care se imaginează provocările acestei nebunii care se numeşte Nerve. Şi nu mă miră nicicum că dincolo de adrenalină  jocul devine periculos, atâta timp cât nesaţul pentru spectacol este fără margini. Acelaşi care îi face pe telespectatori să fie captivaţi nebuneşte de reality show-urile care au ajuns să împânzescă programele televiziunilor, exaltând ferocitatea şi nimicnicia privitorilor, şi pervertind orice prin felul în care concurenţii se expun şi se lasă umiliţi şi manipulaţi de producători. Spectatorul este cel care cere, concurentul este cel care dă, televiziunile sunt cele care câştigă!

(mai mult…)


3

Michaela consideră că :

Domnişoara Bridget este deja…legendară! Nu pentru că este prezentă a treia oara pe marele ecran, ci pentru tot ce o face specială într-un mod atât de particular. Este de o ingenuitate vecină cu prostia- dar nu e în nici un caz proastă, este slobodă la gură cu o sinceritate care nu o face să fie vulgară în ciuda felului în care vorbeşte şi gândeşte, are stângăcii memorabile când interacţionează cu anumiţi bărbaţi, este dulce, nostimă, transparentă şi sinceră, ceea ce o absolvă de toate defectele care ar fi putut să o facă altceva decât este: un personaj pe care îl placi şi pe care –iremediabil- ajungi să îl iubeşti. În plus mai are şi obiceiurile astea desuete cu ţinutul de jurnale, de data asta unul vorbit, căci Bridget a noastra este pe rând şi vocea ei interioară şi propria-i conştiintă, aşa că filmul devine şi mai interesant.

(mai mult…)