Michaela spune:
Fata din tren este unul dintre acele filme care nu îţi îngăduie să le abandonezi nici o secundă, căci te târăşte în sarabanda trăirilor, intrigilor, încâlcelilor psihologice şi psihanalitice, într-un fel care nu ratează spectatorul, fie că a fost mai întâi cititor al romanului după care s-a ecranizat pelicula, fie că nu. Şi poate că pierzi dacă nu ai parcurs întâi textul, sau poate nu, căci pelicula îţi propune într-o manieră interesantă, secvenţial, cu decupaje şi flash-back-uri înseriate după o logică particulară, un subiect clasic, în care personaje cu diferite grade de vinovaţie faţă de sine sau faţă de alţii adaugă straturi unei acţiuni care te ţine în chingi. Fiecare erou din scenariu are o poveste încâlcită, târăşte după el o dramă, parcurge un traseu interior în care se zbate, se luptă să se domine sau să îi domine pe alţii, îşi înfruntă slăbiciunile sau cade pradă lor, este altceva decât pare, totul cu tuşe ce frizează pe alocuri patologicul şi imprimă tensiune unui ritm susţinut din secvenţe.
Filmul lui Akiro Kurosawa din 1954-Cei șapte samurai-, cu Toshiro Mifune, l-am văzut când eram ciutan și spre norocul meu (am văzut filme de-a valma, neavând nici un maestru care să mă învețe alfabetul cinematografic), ani mai târziu am văzut Cei șapte magnifici, cu Yul Brynner, Charles Bronson, Steve McQueen, Robert Vaughn și James Coburn. Chiar dacă actorii americani mi-au rămas în minte și pe retină, nu pot să nu recunosc că povestea samurailor m-a impresionat mult mai mult.Şi îmi amintesc de interpretarea lui Toshiro Mifune (juca rolul unui țărănuș, care se ținea ca râia după experimentații samurai), un actor care din 1948, când l-a întâlnit pe regizor, a devenit prezent în 16 pelicule realizate de maestru. Dar forța din filmul lui Kurosawa este dată de emoția îmbinată cu spaimă și duritate prin derularea unor secvențe scurte, dar pline de violență. Cred că mesajele subliminale din sălile cinematografice- de la Kurosawa ni se trag! 
Radiotopic 