Nu e deloc simplu să încadrezi temporal atât de strict un film (4 zile după asasinarea lui JFK), să ai un subiect despre care s-a scris şi vorbit enorm (moartea “celui mai puternic om al planetei”), iar perspectiva din care este narat să fie aceea a unei singure persoane! Dar chilianului Pablo Larrain ( cel care a făcut şi Neruda) i-a ieşit, şi încă într-un aşa fel, încât mulţi pomenesc şi de Oscaruri atunci când vine vorba de Jackie. Dramatic (cum altminteri, când e vorba de un asasinat!!), acest biopic încearcă să ofere viziunea celei care a fost părtaşă la tragicele evenimente, reuşind o punere în pagina cinematografică pe de o parte- delicată şi atentă, pe de alta- intensă şi tensionată, unicul scop vădit fiind un “restitution” faţă de cea care a fost timp de doar doi ani prima doamnă a Americii.
Senzația mea la vederea acestui film a fost una asemănătoare cu cea de la vizionarea deschiderii Jocurilor Olimpice din 2008, care s-au desfășurat sub sloganul ”O lume de vis”. Foarte adevărat, o deschidere magnifică acum opt ani și o prezentare de același calibru pentru un film chinezesc – poate cel mai scump de până acum! Au fost curtate nume mari, atât din lumea regizorală, cât și cea actoricească! James Horner ar fi trebuit să compună coloana sonoră, dar nu a mai fost să fie (RIP). Apoi cei trei actori americani, Matt Damon, Willem Dafoe și Pedro Pascal (de origine chiliană, propulsat de Game Of Thrones și Narcos) au fost secondați de categoria grea a actorilor chinezi: Andy Lau (este primul film al lui de la Hollywood, dar unul dintre cei mai scumpi actori din Hong Kong de la mijlocul anilor 89) și Hanyu Zhang. Și crema numelor grele e completată de directorul de imagine Stuart Dryburgh (Alice Through the Looking Glass)! Camerele digitale -Arri Alexa 65, au fost mânuite de asistentul preferat al regizorului- Zhao Xiaoding, iar editori de imagine au fost Mary Jo Markey (Star Wars: The Force Awakens) și Craig Wood (Pirates of the Caribbean). Voila! 
Când vă spuneam că iarna aceasta se poartă SF-ul, mă gândeam şi la această aventură cu efecte CGI spectaculoase, pe care ne-o propune norvegianul Morten Tyldum, cel care ne regala acum doi ani cu excepţionalul The Imitation Game – cu o nominalizare la Oscar şi alta la Bafta. De această dată el alege să pună în operă scenariul lui Jon Spaihts, cel ce pare să fi dat o veritabilă lovitură de imaginaţie anul acesta, de vreme ce a scris şi Doctor Strange, un film ofertant din multe puncte de vedere. Cât despre Passengers, el ni se dezvăluie treptat, căci pe măsură ce îl vezi, se adânceşte în sensuri şi pune pe tapet dileme morale şi alegeri existenţiale fundamentale. 
Poți să spui orice despre Rogue One: că-ți place, că nu-ți place, că seamănă, că nu seamănă, că are coloană sonoră excelentă sau că este dezamăgitoare, dar nu poți spune că este la fel sau mai slab realizat ca episodul șapte, în primul rând pentru că e o altă poveste. E ca și cu votul din România: am ajuns să-l alegem pe cel (care credem că e) mai puțin corupt. Adică, răul cel mai mic! Așa și cu acest non episod; nu-l poți compara cu Star Wars: Episode IV : A New Hope, care a însemnat lovitură de baros pentru întreaga omenire cinefilă, dar poți în schimb să îi apreciezi părțile bune. Și are destule, pe care le voi aminti fără să vă stric plăcerea de a merge la cinematograf. 
Filmul ăsta este frumos mai tot timpul, sublim în unele momente, sfâșietor în altele, profund pe alocuri și atotcuprinzător, ca tensiune și emoție. Și este depre durere! Despre felul în care avem putința de a o procesa, despre dimensiunea pierderii unei ființe iubite, care poate fi devastatoare, aproape de pierderea conștiinței, într-o contopire a suferinței, tristeții, jelirii- cu un fel de revoltă care ajunge să se nuanțeze apoi până la chin și obidă, dinamitând cu totul existența acestui tată care își pierde copilul. Incapabil să facă față acestei dispariții, personajul nostru – un afacerist de excepție înainte de tragedie- pierde contactul cu o realitate în care aproape refuză să se mai insereze, provoacă moartea, se răzvrătește filosofic și își trimite simbolic gândurile în trei scrisori cu o retorică dărâmatoare, având drept destinatari Moartea, Timpul și Dragostea – niște abstracții care nu ar fi putut în mod normal să reacționeze și să răspundă. 
Sing este unul dintre acele filme care te bucură la modul total, care te fac să pleci din sala de cinema cu inima plină, cu optimismul ranforsat și credința că așa e: dacă vrei, poți!, căci visul este la-ndemână dacă crezi în el, și oricât de mic sau neînsemnat ai părea, înlăuntrul tău e o putere care abia așteaptă să iasă la vedere. Căci povestea frumoasă, simplă a acestui concurs de talente se nuanțează spre final ca să învățăm o lecție valoroasă : încrederea, respectul și prietenia – ca trinitate a valorilor ce fac sufletul să vibreze pe frecvența înaltă a iubirii. 
