Nu e deloc simplu să încadrezi temporal atât de strict un film (4 zile după asasinarea lui JFK), să ai un subiect despre care s-a scris şi vorbit enorm (moartea “celui mai puternic om al planetei”), iar perspectiva din care este narat să fie aceea a unei singure persoane! Dar chilianului Pablo Larrain ( cel care a făcut şi Neruda) i-a ieşit, şi încă într-un aşa fel, încât mulţi pomenesc şi de Oscaruri atunci când vine vorba de Jackie. Dramatic (cum altminteri, când e vorba de un asasinat!!), acest biopic încearcă să ofere viziunea celei care a fost părtaşă la tragicele evenimente, reuşind o punere în pagina cinematografică pe de o parte- delicată şi atentă, pe de alta- intensă şi tensionată, unicul scop vădit fiind un “restitution” faţă de cea care a fost timp de doar doi ani prima doamnă a Americii.
Ingenios structurată sub forma unui interviu ce prilejuieşte rememorări, pelicula este o împletire de planuri, flashback-uri şi “documente” filmate, ceea ce imprimă dinamism şi dă dimensiunea globală a dramei personajului interpretat excepţional de Natalie Portman, ce străluceşte într-un mod indubitabil într-un rol dificil, în care întruchipează femeia aparent fragilă care în acea situaţie extremă dovedeşte o tărie şi o luciditate ce au devenit legendare. Şi chiar dacă în mod voit scenariul nu abordează în nici un fel subiecte care să arunce umbre asupra căsniciei celor doi Kennedy, filmul nu escamotează totul, lăsând loc pentru “cealaltă” realitate, şi ea binecunoscută încă de atunci.
După cum arată şi titlul, producţia este dedicată Jaquelinei, cea destinată să rămână posterităţii doar în calitatea ei de primă doamnă, mamă şi fashion icon, dar care a întors ochii tuturor dinspre tragedia lor ca familie, înspre tragedia naţiunii americane, pentru care ceremonia conducerii pe ultimul drum a lui JFK trebuia să devină un eveniment care să îl celebreze pe preşedinte. Şi mă miră că deşi copiii apar aidoma cu pozele şi filmele de la înmormântare, lipseşte poza legendară a micului John salutând sicriul tatălui dispărut.
Excepţional filmat de Stephan Fontaine, Jackie o pune în valoare pe Natalie Portman care monopolizează ecranul, şi scoate la iveală o altă faţetă a talentului ei deja oscarizat, portretizând fără a idealiza o primă doamnă care sub aparenţa delicateţe şi vulnerabilitate ascunde o femeie hotarâtă, curajoasă şi puternică, ceea ce se va vedea şi din felul în care îşi va manageria ea viaţa după JFK, episodul din pelicula lui Larrain marcând momentul din care ea pare să preia controlul, dinamitând cliché-ul arhicunoscut.
Dincolo de comentariul subtil pe care îl propune, filmul reuşeşte să ne livreze cu tonul potrivit o istorie adevărată, deopotrivă tragică şi învăluită (încă) în mister, dezvăluind – poate pentru prima dată- identitatea reală a celei mai faimoase prime doamne a Americii, punând-o ca pe un tablou în ramă şi oferindu-ni-l să îl privim. Iar ceea ce vedem este un model autentic pe care scenariul de excepţie al lui Noah Oppenheim îl valorifică atent dar ferm, partenerii de distribuţie ai lui Natalie fiind deopotrivă la nivelul rolurilor lor. Billy Crudup este reporterul care o intervievează pe Jackie, această găselniţă salvandu-ne de planul linear al scriptului, interpretarea lui cu un meta limbaj copios dându-ne de înţeles de ce ne place atât de tare acest actor carismatic, din păcate prea puţin şi prea rar pus în valoare.
Filmat cu toată stilistica documentarului ce păstrează şi învie atmosfera anilor 60’, Jackie oferă privitorului personajul recompus fără menajamente din cele două faţete, cea privată şi cea oficială, aflate într-o dinamică pe rând coplesitoare şi emoţională, şi o califică pe Natalie Portman pentru prezenţa în cursa pentru Oscarul pentru cea mai bună actriţă în rol principal, nouă prilejuindu-ne o vizionare de calitate a unui biopic ce redă evenimentelor acestora istorice şi o altă perspectivă.
Regia: Pablo Larrain
Scenariul: Noah Oppenheim
Distributie: Natalie Portman, John Hurt, Peter Sarsgaard, Max Casella, Billy Crudup, Beth Grant, Julie Judd
Radiotopic 