Ultima producţie pe care o semnează M. Night Shyamalan, un psiho-thriller, este o mică gemă a suspansului, cu încrengături psihanalitice spectaculoase şi cu o problematică morală şi deontologică aflată la vedere, ceea ce ne dă şi mai mult de gândit. Nu aş zice că nu era destul şi aşa, dar dinamica schimbării personalităţilor aceluiaşi subiect este atât de fascinantă, încât chiar şi numai în asta dacă ar fi constat scenariul – şi tot era ceva!
O marcă regizorală deja, este apariţia în film a lui Shyamalan într-un rol infim, ca şi felul incitant în care întreţese planurile temporale din flash back-uri, succesiuni şi simultaneităţi, înteţind ritmul şi strângând acţiunea până într-atât, încât tensiunea devine aprope palpabilă. Felul în care clădeşte scenariul şi îl stratifică dându-ne indicii şi rezolvări cu ţârâita, e un soi de construcţie ce începe să îl definească pe regizorul uimitoareleor The Sixth Sense (1999), Signes (2002), Umbreakable sau mai noul The Visit, horrorul de tip found-footage din 2015, el obişnuind să creeze atmosfera şi să o aducă aproape într-o zonă paroxistică, în care tot ce îşi doreşte spectatorul este să se devoaleze puzzle-ul.
Căci deşi îţi este aratată fiecare piesa şi “vezi” cum este aşezată, nu ai până aproape de final imaginea de ansamblu a ceea ce se construieşte. Aşa că fiecare film al indianului este o provocare vizuală, dar şi una reflexivă, căci dincolo de o povestea inspirată pe care o scrie, el îşi doreşte să implice neapărat privitorul, făcându-i loc în peliculă şi dându-i “de lucru” într-un mod unic, special, captivant. Cert e că nici un film semnat Shyamalan nu trece pur şi simplu prin vieţile noastre de cinefili neantizându-se apoi, ci rămâne –uneori prin detalii infinitezimale – şi ne oferă astfel o dimensiune “filmică” la care fără el nu am fi avut acces.
James MacAvoy face un personaj de excepţie în Kevin (personalitatea primordială), ceea ce ne încântă dar nu ne ia prin surprindere după ce l-am remarcat în Mr Tumnus din Cronicile din Narnia (2005), în Robbie Turner din minunatul Atonement (2007), şi în rolurile din mai noile Trance, The Dissapearance of Eleanor Rigby, Victor Frankenstein sau X-Men, unde este tânărul profesor Charles Xavier.
Aşa că performanţa din Split este un alt pas al carierei lui în plină ascensiune, căci acest scoţian cu privirea de un albastru tăios, mai are încă multe de spus, spre bucuria noastra, a cinefililor, care înflorim de plăcere când un actor ne regalează cu prestaţii care ne uimesc. Jocul lui de acum este de o acurateţe demnă de marii actori, succesiunea, întrepătrunderea personalităţilor multiple ale lui Kevin prilejuindu-i confruntarea propriilor limite artistice cu acelea ale personajului cu o minte distorsionată.
Am remarcat-o în rolul Casey Cook pe tânăra Ania Taylor- Joy, care are şi sensibilitate şi forţă şi doza de imprevizibil pe care o cere personajul adolescentei tarate de abuzurile din copilarie, care însă îşi apară viaţa matur şi curajos, întelegând din situaţia extremă în care se află, că trebuie să acţioneze dur asupra a orice o ameninţă sau lezează.
Fermecatoare credibilă este şi Bettty Buckley în rolul Dr Fletcher, personajul care plăteşte faptul de a fi fost autoarea morală a evolţiei minţii lui Kevin în 23 de personalităţi, căci ea îl studiază cu fervoare, ignorând faptul că el alunecă spre haosul minţii cu câteva dintre alter-ego-urile lui.
Cu personaje atipice, cu un subiect de sorginte parapsihologica ce accesează metode din psihanaliză şi psihiatrie, Split este fantastic şi întunecat, înspăimântător şi şocant, dur şi imprevizibil (până la un punct!), dar e un produs Shyamalan autentic, ceea ce ne bucura, căci consider deviaţiile de la stilul lui consacrat doar nişte experimente.
Regia: M. Night Sayamalan
Scenariul: M. Night Sayamalan
Distributie: James McAvoy, Kim Director, Betty Buckley, Anya Taylor-Joy, John Mitchell, Brad William Henke,
Distribuitori: Universal Pictures, Ro Image 2000
Radiotopic 