Ajunsă la capitolul final, trilogia cinematografică a Labirintului pare să nu fi regresat, ceea ce e îmbucurător, spre satisfacţia adolescenţilor care vor savura încă o peliculă action în care încape şi puţin romantism şi nişte iubiri imposibile şi nişte situaţii limită şi o maladie cataclismică pentru omenirea ce se chinuie să îi găsească leac.
Nu pot să spun altceva despre Yorgos Lanthimos decât că este un creator cu o viziune într-atât de specială încât ne bulversează, ne şochează si deseori chiar ne agresează cu un gen de thriller psihologic atât de acut şi sugestiv în metaforele lui, încât e mai de speriat decât orice.
Ca să faci un film despre un personaj real cu o însemnătate majoră în istoria lumii, îţi trebuie nu doar o documentare de excepţie şi un scenariu solid, dar şi curaj -căci Churchill nu a fost nici comun, nici simplu ca om şi politician. Dar Joe Wright a punctat atât de deciziv pe acest script genial scris de Anthony McCarten, încât deja pot să pariez pe nominalizări şi chiar adjudecări de Oscar. Cât despre Anthony- nu mai adaug decât că tot el este creatorul unui alt scenariu excepţional , The Theory of Everything, un film multi laureat pentru al cărui rol principal Eddie Redmayne lua un Oscar, un Golden Globe şi un Bafta în 2015.
Credeți-mă că „navetistul” ăsta regizat de spaniolul Jaume Collet-Serra e mai bine-n rol decât Taken-urile alea, cu fata lui Taken răpită şi salvată, sau nevasta lui Taken pe care o recuperează devastând un oraş! Dar eu pe Liam Neeson aș vrea să îl văd jucând în roluri „mari” precum cel al preotului Vallon din Gangs of New York (deși aici Daniel Day Lewis e „tata lor”), Valjean din Les Miserables, Ottway din The Gray sau chiar doctorul Jerome din Nell, unde era alături de cea care urma să îi devină sotie -regretata Natasha Richardson, fiica actriței Vanessa Redgrave și a regizorului Tony Richardson! Căci Liam este un actor special, un irlandez cât casa-are 1,93- 65 de ani și încă-i șade bine, are talent cu carul, voce de bubuie difuzoarele, așa că, gata cu agentul ăsta, că vorba aia: joci, nu joci, vremea actoriei trece!
Impresionant şi dinamic, acut şi migalos manufacturat, filmul lui Robin Campillo este radiografia unei crize (sociale şi individuale) scrise şi regizate cu pasiune şi jucate cu nesaţ, toate într-atât de vadite încât a convins juriul de la Cannes anul acesta adjudecându-şi le Grand Prix. Cu experienţa de scenarist care îi livra lui Laurant Cantet materialul pt The Class, câstigător în 2012 de Palm d’Or, Campillo reuşeşte un scenariu amănunţit elaborat, cu inserturi şi suprapuneri neaşteptate cu intersecţii de planuri temporale şi acţiuni colaterale, şi momente eclatante de lumină şi muzică.
Happy End, ultima creaţie al lui Michael Haneke, este o dramă art house ce pare să condenseze temele ce străbat filmografia lui, revendicându-se prin toate cele drept o urmare a tulburătorului “Amour” din 2012, cu care triumfa la Cannes şi la Oscar.
Filmul lui Alexander Payne este departe de a fi o comedie aşa cum este catalogat, reuşind să fie într-un mod uimitor aproape un SF- drama-fantasy care te pune pe gânduri. Căci dincolo de cele cateva secvenţe în care apare comicul de limbaj sau de situaţie, Mini-oamenii pune probleme acute ale vremii, precum poluarea, pauperizarea şi suprapopularea planetei. Soluţia cinematogtafică găsită pare să ne îndrepte către o satiră a societăţii de consum, dar e mult mai mult.
Am tot spus că desenele animate inteligent făcute şi cu un mesaj inspirat mă atrag iremediabil şi mă bucur să intru în energia lor benignă care îmi exaltă copilul interior. Aşa că vizionarea pentru presa la Coco a avut darul să îmi restaureze estetica săptămânii acesteia nu tocmai balansate, şi să mă transpună într-o lume fantastică în care viaţa şi moartea sunt legate prin iubire, iar lumile se întrepătrund în acea zi specială numită în cultura mexicană Dia de Muertos. Iar ca un treat super special, avanpremiera a fost prefaţată de un scurt metraj Frozen: Sărbători cu Olaf, în care cel mai nostim şi mai iubit om de zapadă al animaţiei ne bucură alături de Elsa, Ana, Sven şi Cristoff, într-o povestioară luminoasă despre tradiţiile de Crăciun.
Inutil să vă mai spun că fan cluburile reunite de pe tot mapamondul vor năvăli în cinematografe să vadă noua producţie cu fantasticul lor preferat: Thor! Şi au de ce să se precipite, căci filmul livrează pe lângă personajele deja cunoscute şi altele noi şi spectaculoase, dar şi un viraj foarte bine gandit al dialogului şi atmosferei, către un comic ce cucereşte. Şi se pare că a fost o mişcare foarte abilă care să păstreze publicul deja cucerit şi să acapareze un altul, căci filmul ne prilejuieşte dincolo de reîntâlnirea cu lumea fantastică a lui Thor şi a regatelor cosmice de poveste, cu peisaje desprinse parcă din Lord of the Rings, momente de destindere şi amuzament ce vin din comicul când mai subtil, când mai la vedere- deopotrivă de limbaj şi de situaţie.
După ce am văzut Leviathan acum doi ani, am “rumegat” filmul îndelung căci îmi dădea alte şi alte teme, provocându-mă recurent de parca as fi avut vreo problema de rezolvat. Acum cu Loveless îmi pare că Zvyagintsev s-a rafinat, a intrat pe un alt palier al compoziţiei regizorale, păstrând însă ceea ce ne uimeşte la filmele lui fără greş – imaginile de un pictural desăvârşit, aproape poematice uneori, care închid în unele secvcenţe poveşti infinite – si muzica (Evgheni si Sacha Galperine) provocatoare, cand sincopată, când guturală, cand îndurerată, când minimalista, rezonând cu felul în care curge scenariul şi, mai ales evoluează emoţional personajele.
Radiotopic 