unnamed

Nu pot să spun altceva despre Yorgos Lanthimos decât că este un creator cu o viziune într-atât de specială încât ne bulversează, ne şochează si deseori chiar ne agresează cu un gen de thriller psihologic atât de acut şi sugestiv în metaforele lui, încât e mai de speriat decât orice.

The Killing of a Sacred Deer rămâne în registrul pe care Lanthimos îl trasa şi în The Lobster, în care subiectul nu te frapează cu adevărat la modul violent decât la ceva timp după vizionare, când ideea distopiei în care societatea acceptă exclusiv cupluri (aceasta fiind norma de existenţă căreia dacă nu i te poţi supune eşti eliminat )– îţi apare şi mai grotescă.

Depersonalizate şi vidate de trăire, personajele se miscă în scenariu ca niste marionete, jocul actorilor fiind cu atât mai dificil cu cât interpretarea lor e una lineară, fără nici o implicare, ca şi când acest schematism ar fi consecinţa unei transe sau a unei incapacităţi de a se interconecta uman altfel decât superficial.

Şi dacă în The Lobster ceea ce şoca era etalonarea la care trebuia să te supui pentru a nu fi eliminat de sistem, aici comandamentul este “dinte pentru dinte”, dar într-un fel într-atat de absurd, lipsit de logică şi nebunesc, încât e şocant până la durere, iar Lanthimos este aproape sadic prin felul în care asezonează imaginea (de altminteri excepţională!) cu sunete delirante care ne stresează auditiv şi fac această pelicula să fie şi mai ieşită din normă.

Colin Farrell (care are rol principal si in The Lobster) şi Nicole Kidman interpretează un cuplu de medici care are doi copii şi o viaţă aparent echilibrată şi fericită, tipul de alegeri pe care ei sunt nevoiţi să le facă şi atitudinea faţă de un intrus care le ameninţă familia, dând măsura sufletelor lor fără  simţire reală, metafora asta ce cuprinde toate personajele filmului desemnând în fapt felul în care societatea actuală tinde să anihileze ceea ce ne face distincţi etalonându-ne.

Psiho-thriller-ul regizorului grec va parea şi mai înspăimântător cu cât absurdul se integrează acestui scenariu scris tot de el, accentele dramatice părând paradoxale alături de desfăşurarea evenimenteleor din film. Dinamica relaţiilor dintre personaje este şi ea una ce nu se supune normelor curente, inexplicabilul devenind cuvântul de ordine.

Revelaţia filmului a fost pentru mine tânărul Barry Keoghan, care în ciuda experienţei de doar şase ani în actorie, reuşeste să intre excepţional în rolul adolescentului psihopat, câstigând în 2017 la Dublin Film Critic Circle, premiul pentru debutul cinematografic al anului. Şi cu siguranţă îl vom mai vedea în filme cu partituri interesante, căci irlandezul de 26 de ani reuşeşte să fie un adolescent cu probleme atât de convingător şi special, încât ne devine clar că are talent!

Scenariul pe care Lanthimos îl partajează cu Efthymis Philippou valorifică  povestea mitologică a Ifigeniei pe care tatăl ei , Agamemnon a fost nevoit să o sacrifice ca să compenseze morţile pe care le-a provocat, acest sacrificiu fiind nu doar unul simbolic, ci unul de “echilibrare” a stării emoţionale a “participanţilor” la acţiune, faptul că toţi suferă o pierdere majoră compensând într-un fel absurd şi rudimentar circumstanţele. Felul în care grecul integrează mitul Ifigeniei şi îl translează către zilele noastre – e foarte interesant, faptul că personajele lui sunt invalide emoţional devenind un fel de trade-mark personal, trecerile şocante ale imaginilor (director de imagine este Thimios Bakantakis cu care a lucrat si la The Lobster ), unghiurile speciale de filmare şi coloana sonora experimental-agresivă completând aceste atribute.

Până la urmă The Killing of a Sacred Dear rămâne o tragedie dementă în care nimic nu este aşa cum suntem obişnuiţi să fie şi în care finalul este doar aparent happy, în fapt neacordând decât vag şanse, totul sfârşind la fel de absurd precum a început. Cu scene violente maxim ( muşcături până la sânge sau smulgerea cărnii proprii, târâtul prin casă al copiilor paralizaţi, “ruleta rusească” pe care o foloseşte tatăl pt a “alege” ce membru al familiei omoară)-  sau de un dramatism care te înfioară (felul în care copiii se târguie cu tatăl pt viaţa lor), filmul are darul de a ne rămâne infipt în minte, obsedându-ne cu temele lui majore recurente: cum sunt făcute alegerile în viaţă şi felul în care ni le asumăm, cum ajungem să fim deposedaţi de sentiente şi de identitate în favoarea unor beneficii materiale sau din ce în ce mai problematica putinţă de a ne relaţiona normal, firesc, fluid cu alte persoane.

Pentru toate aceste atribute – filmul lui Lanthimos a atras atenţia anul trecut la Cannes, unde a fost în cursa pentru Palme d’Or, acest cineast special având darul de a intriga radical: fie îi deteşti creaţiile şi le consideri idioate, fie le integrezi si extragi din ele esenţele care le detaşeaza spectaculos de alte producţii.

Regia: Yorgos Lanthimos

Scenariul : Yorgos Lanthimos, Efthymis Philippou

Distributia : Nicole Kidman, Colin Farrell, Alicia Silverstone, Raffey Cassidy, Bill Camp, Barry Keoghan

Distribuit in Romania de Independenţa Film

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s