Ca să faci un film despre un personaj real cu o însemnătate majoră în istoria lumii, îţi trebuie nu doar o documentare de excepţie şi un scenariu solid, dar şi curaj -căci Churchill nu a fost nici comun, nici simplu ca om şi politician. Dar Joe Wright a punctat atât de deciziv pe acest script genial scris de Anthony McCarten, încât deja pot să pariez pe nominalizări şi chiar adjudecări de Oscar. Cât despre Anthony- nu mai adaug decât că tot el este creatorul  unui alt scenariu excepţional , The Theory of Everything, un film  multi laureat pentru al cărui rol principal Eddie Redmayne lua un Oscar, un Golden Globe şi un Bafta în 2015.

Darkest Hour este o veritabilă gemă, atât de perfect este polişat în cel mai minor amănunt, într-atât de minuţios a fost gândit fiecare cadru încât ne transpune cu totul în atmosfera vremii, şi mai ales a acestor 4 săptămâni la finalul cărora, curajul aproape nebunesc şi încrederea Prim Ministrului britanic au schimbat cursul istoriei, ducând la înfrângerea lui Hitler, ceea ce aproape nu te-ai aştepta văzând cum este prezentat personajul  (pe alocuri deloc flatant) şi care a fost conjunctura istorică. Ceea ce reuşeşte Joe Right -deturnând aproape percepţia generală pe care persoana lui Winston Churchill o produce la simpla citire a istoriei – este să îl prezinte cu o sumedenie de defecte şi dependenţe pe care parcursul filmului le anulează, finalul găsindu-ne aproape “fani” ai lui, dacă n-am avea în minte felul în care România a avut de suferit în urma încheierii celei de-a doua conflagraţii mondiale.

Distributia îl pune în valoare într-un mod magnific pe Gary Oldman, abia acum  cu un rol la valoarea lui reală, după ce ani de-a rândul a făcut dovada maiestriei lui artistice jucând personaje care au devenit emblematice în pelicule precum  JFK, The Scarlet Letter, a fost şi Sirius Blake în două dintre filmele cu Harry Potter, a jucat în Batman Begins şi The Dark Knight, în The Book of Eli şi Tinker Taylor Soldier Spy, în Down of The Planet of the Apes, Child 44 şi The Hitman’s Bodyguard, dovedind de fiecare dată că poate să abordeze orice registru şi că dispune de un imens potenţial şi de o versatilitate remarcabilă.

Alături de el se disting două prezenţe feminine delicate si speciale. Prima este Kristin Scott Thomas – o actriţă cu totul specială, care ne fermeca în 1996 în The English Pacient – cu o filmografie prodigioasă deopotrivă în franceză şi engleză, cu o rară capacitate de a integra personajele şi de a ni le revela apoi într-un fel neaşteptat şi spectaculos. Aici este Clamentine,  jumătatea lui Churchill, o femeie inteligentă, hotărâtă şi iubitoare care exemplifică zicala axiomatică de-acum, care spune că în spatele oricărui bărbat puternic şi de succes este o femeie şi mai puternică. Şi cu siguranţă că relaţia lor este idealizată, dar asta dă o notă particulară scenariului care şi-a propus să pună accente aparent minore, dar care însumate adaugă o plus valoare personajului principal, într-un mod în care nu ar fi reuşit altminteri.

Cealaltă actriţă – Lily James – e mult mai tânără, dar are deja destule roluri reuşite la activ, momentul în care Kenneth Branagh a distribuit-o în Cinderella şi apoi în Julieta din piesa shakespeareiană pusă în scenă la teatrul lui, fiind cel definitoriu pentru cariera ei acum în ascensiune , căci anul acesta o vom mai vedea în The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society (regizat de acelaşi Keneth Brannagh!), în Mamma Mia, Here We Go Again!, si Little Woods, un film de Nia DaCosta.

Ceea ce reuşeşte Joe Wright să facă din Darkest Hour este remarcabil din majore, multiple puncte de vedere. Nu doar că filmul este impecabil cinematografiat, având un ritm care urmăreşte scriptul punctând perfect, dar are şi o fluenţă care ne conduce prin poveste şi ne prinde iremediabil cu atmosfera vremii şi cu tensiunea situaţiilor ce par aproape fără ieşire. Umorul – aproape neaşteptat la un asemenea subiect şi personaj- este un condiment special care face totul şi mai savuros, contrastul între importanţa deciziilor, atmosfera Consiliului de razboi  vs Parlament- şi evenimentele finalului celui de-al doilea razboi mondial, fiind fără cusur.

Şi este îmbucurător că la mică distanţă am avut două perspective diferite din care să vedem un eveniment major (trei dacă adaugam şi Their Finest semnat de Lone Scherfig): prima dată de Dunkirk, filmul lui Christofor Nolan, şi aceasta – la fel de valoroasă, pe care ne-o propune Joe Wright,  ambele filme făcând referire la aceeaşi spectaculoasă flota a ambarcaţiunilor civile care a salvat trupele altminteri sortite pieirii aflate între Calais şi Dunkerque, o operaţiune care aici îi este atribuită lui Winston Churchill – deşi istoria nu face această precizare punctuală.

Fără cusur în construcţia regizorală, drama Darkest Hour captează excepţional atenţia valorificând elementul teatral al personajului principal, un om care stăpânea cuvântul şi care scria într-un asemenea mod încât, în 1953 obţinea un premiu Nobel pentru literatură.

Regia: Joe Wright

Scenariul : Anthony McCarten

Distributia: Gary Oldman, Kristin Scott Thomas, Lily James, Ronald Pickup, Ben Mendelsohn, Stephen Dillane, David Schofield

Distribuit in Romania de RoImage 2000

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s