După ce am văzut Leviathan acum doi ani, am “rumegat” filmul îndelung căci îmi dădea alte şi alte teme, provocându-mă recurent de parca as fi avut vreo problema de rezolvat. Acum cu Loveless îmi pare că Zvyagintsev s-a rafinat, a intrat pe un alt palier al compoziţiei regizorale, păstrând însă ceea ce ne uimeşte la filmele lui fără greş –  imaginile de un pictural desăvârşit, aproape poematice uneori, care închid în unele secvcenţe poveşti infinite – si  muzica (Evgheni si Sacha Galperine) provocatoare, cand sincopată, când guturală, cand îndurerată, când minimalista,  rezonând cu felul în care curge scenariul şi, mai ales evoluează emoţional personajele.

Ca întotdeauna istoriile lui Zvyagintsev sunt de o simplitate dezarmantă, putand fi rezumate în doar câteva fraze. Ce se ascunde însă în subsidiar, ce gamă incomensurabilă de trăiri dezlanţuie un fapt de viaţă, care este dinamica puterii şi a luptei care se da între personaje, cat este de fragilă existenţa umană şi care este măsura dramelor interioare – iată ce ne fascinează la filmografia lui şi ne pune pe gânduri de cele mai multe ori brutal de-a dreptul, căci scenariile pe care le dezvăluie filmele regizorului rus sunt felii de viaţă într-atât de reale, încât pe alocuri ne identificăm cu ele.

Loveless este un film despre pierdere sub toate aspectele: pierderea iubirii, a speranţei, a omeniei, a sentimentelor materne şi paterne, a dispariţiei /pierderii vieţii, sau a propriei persoane. Şi deşi personajele realizează că fără iubire nu se poate trăi, asta e valabil numai în ceea ce le priveşte- într-o manieră de un egoism feroce, dacă ne gândim că o mamă are logica  asta cu privire la ea- căutând iubirea cu orice preţ şi bucurându-se de ea – dar e incapabilă să vadă cum îşi lasă copilul neiubit, cum îl fragilizează până la extrem şi îi refuză hrana pentru suflet.

Pe de o parte condus cu tensiunea unui policier, pe de alta cu emotia unei veritabile drame psihologice, sau având ritmul unui thriller, Loveless ne prinde în ţesătura poematică a imaginii cu o simplitate dărâmătoare. Şi este într-atât de intens- încât sfâşie, atât de penetrant- încât copleseşte, atât de dramatic- de îţi dă fiori şi atât de emoţionant- cât să ai un reverb  care să nu te lase să-l uiţi.

Impecabil “manufacturat” cinematografic,  filmul reuşeşte să îşi creeze un teritoriu emoţional şi imagistic al lui, în care eşti azvârlit şi dat de toţi pereţii existenţei până urli de neputinţă şi de durere. Realitatea este una deprimantă, cu oameni depersonalizaţi care stau lipiti de telefoanele mobile, care nu mai ştiu să comunice, care urăsc  funciar şi varsă frustrarile şi scârba de ei şi de viaţa lor pe ceilalţi. Horror de-a dreptul este felul în care se perpetuuează asta de la mama rudimentară şi crudă,  la copilul frustrat devenit părinte, acesta neînvăţând nimic din propria lipsa a iubirii materne,  reiterand  insensibil si distant propria existenţă infantilă,  sau cum drama dispariţiei lui Alexey, băiatul prins la mijloc de divorţului urât al părinţilor, mătură vieţile celor rămaşi, destrămând implacabil tot ce se ţesea şi părea să fie de bun augur.  Vinovăţia distruge tot, noua iubire păleşte şi eşuează la rândul ei, iar micul Alexey alungat de drama neiubirii din această viaţă, se “răzbună” pentru faptul ca nu i s-a îngăduit să şi-o trăiască.

Emoţional, filmul este aproape brutal, concluzia finală cuprinzând tragismul sfăşietor pe care îl strânge cuvântul ce dă titlul peliculei: loveless, totul concluzionat metaforic în ultimele două imagini ale peliculei: poza stearsă a copilului dispărut rămasă pe un trunchi în parc şi ultima urmă trecerii lui Alexey prin lume- panglica de plastic atârnată de un copac,  pe când îşi plimba singurătatea şi neiubirea prin atotcuprinzătoarea natură. Contrastând flagrant cu contururile citadine din zare, parcul aproape sălbatic pare o ieşire în altă lume în care omul nu mai deţine controlul,  iar clădirea părăsită cu  atmosferă tarcovskiană- pare poarta unui univers paralel în care copilul a ales să se neantizeze.

Comentariul politic acut se inserează de la sine prin frecventele flash-uri din emisiuni de ştiri de la radio si tv, felul în care Zvyagintsev îl mânuieşte fiind magistral.

Excelent jucat de o echipă de actori dăruiţi ce reuşesc să livreze rolurile şi cu emoţie şi cu substanţă (Maryana Spivak, Aleksey Rozin, Matvey Novikov, Marina Vasilyeva), Loveless duce alegoria către zona introspecţiei, rezolvarea din final ce extrage din cei doi părinţi sentimentele şi durerea,  fiind visceral- în stilul regizoral ce a devenit deja un trademark. Scena recunoşterii de la morgă pare climax-ul unui rollercoaster emoţional care îi angrenează treptat pe părinţi şi este experienţa traumatică ce îi scurtcircuitează definitiv.

Şi rar am vazut un titlu care să rezume într-atât de complet interiorul filmului, care să taie atât de dur jaloanele celor 128 de minute şi să le definească de la primul şi până la ultimul, ca un urlet al sufletului neiubit. Căci Nelyublov rămâne în primul rând drama micului Alexey şi abia pe urmă a celor care realizează prea dur, prea târziu golul pe care dispariţia lui îl lasă în vieţile lor. Pentru că din păcate, aşa se întâmplă: abia atunci cand nu mai ai ceva realizezi că ai pierdut un lucru valoros, pe care doar în absenţă îl valorizezi corespunzător.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s