Posts Tagged ‘2016’


collateral_beauty_posterFilmul ăsta este frumos mai tot timpul, sublim în unele momente, sfâșietor în altele, profund pe alocuri și atotcuprinzător, ca tensiune și emoție. Și este depre durere! Despre felul în care avem putința de a o procesa, despre dimensiunea pierderii unei ființe iubite, care poate fi devastatoare, aproape de pierderea conștiinței, într-o contopire a suferinței, tristeții, jelirii- cu un fel de revoltă care ajunge să se nuanțeze apoi până la chin și obidă, dinamitând cu totul existența acestui tată care își pierde copilul. Incapabil să facă față acestei dispariții, personajul nostru – un afacerist de excepție înainte de tragedie- pierde contactul cu o realitate în care aproape refuză să se mai insereze, provoacă moartea, se răzvrătește filosofic și își trimite simbolic gândurile în trei scrisori cu o retorică dărâmatoare, având drept destinatari Moartea, Timpul și Dragostea – niște abstracții care nu ar fi putut în mod normal să reacționeze și să răspundă. (mai mult…)


sing-poster-ashSing este unul dintre acele filme care te bucură la modul total, care te fac să pleci din sala de cinema cu inima plină, cu optimismul ranforsat și credința că așa e: dacă vrei, poți!, căci visul este la-ndemână dacă crezi în el, și oricât de mic sau neînsemnat ai părea, înlăuntrul tău e o putere care abia așteaptă să iasă la vedere. Căci povestea frumoasă, simplă a acestui concurs de talente se nuanțează spre final ca să învățăm o lecție valoroasă : încrederea, respectul și prietenia – ca trinitate a valorilor ce fac sufletul să vibreze pe frecvența înaltă a iubirii. (mai mult…)


incarnate-poster-romanaSezonul filmelor de groază este mereu deschis, nu e un moment anume care să fie adecvat, așa că depinde numai de dispoziție! Eu am avut chef de un film horror, dar nu am ieșit devastat de spaimă de la Incarnate, produsul lui Brad Payton (Cats and Dogs 2: The Revenge of Kitty Galore, Journey 2: The Mysterious Island, San Andreas), un regizor tânăr, mai cunoscut datorită producțiilor cuminți și chiar dedicate copiilor. Poate aici e buba: nu a dorit să sperie convingător, să nu îi afecteze pe minori și să nu se mai bucure, mai ales cei din Canada, de Dr. Super Pantaloni. (mai mult…)


underworld-blood-warsÎn lipsă de altceva mai bun de făcut acasă și mânat de forța de a vedea cum se încheie (sau nu) saga Selenei, omul fascinat, când de vampiri când de lycani, vrea să simtă fiorul direct în șira spinării, atunci când știe că va avea parte de războaie sângeroase. (mai mult…)


allied Michaela spune:

Sincer, finalul acestui an mă găseşte ceva mai obosită de experimente şi extravaganţe cinematografice, şi mai dornică să apreciez un film clasic, de “origine controlată” , capabil să furnizeze o stare, o emoţie, un gând. Aşa că Aliatul lui Zemeckis a venit pe un teren fertil şi a cules roadele aşteptărilor mele. Şi uimitor nu e până la urmă  scenariul – care porneşte de la o poveste reală, investit fiind astfel încă de la început cu o veridicitate care miscă, dar dă şi acurateţe – ci apariţia eclatantă a lui Brad Pitt, cu şarmul şi frumuseţea lui fără vârstă, care îl fac – după părerea mea – cel mai charismatic şi mai perfect exemplar masculin al cinematografiei actuale. Este fără cusur în toate cele, şi nu avem nici o scăpare sub asaltul farmecului lui particular, aproape de nedefinit, dublat de o măiestrie ce îi dă lejeritatea de a se poziţiona confortabil în orice rol. Aşa că după partitura de acum un an din By The Sea, filmul regizat de Angelina Jolie, care pare să fi fost o curtoazie dedicată (înca -pe atunci) soţiei, mai degrabă decât o alegere personală, Max Vatan- un gen de James Bond în vreme de război- ne apare cu atât mai spectaculos- cu cât e şi uman (cu tot cu iubirea interzisă pentru care luptă, cu tot cu lacrimi pe obraz și ploaie în păr, de-a valma cu vulnerabilităţi şi duritate extremă!) şi mai “accesibil”. Nici măcar Marion Cotillard, care este definiţia însăşi a expansivităţii şi volubilităţii franceze, nu reuşeşte să îi umbrească haloul lui Brad, cu toate că între ei este o chimie palpabilă aproape, care a dat apă la moara multora să vadă o poveste ce ar fi trecut dincolo de scenariu. Dar mai presus de speculaţiile presei de scandal, nouă ne rămane filmul acesta frumos, cu doi actori înzestraţi, care ne dăruiesc două personaje capabile să impresioneze şi să rămână memorabile. (mai mult…)


afis-2

E normal să îţi doreşti miraculosul în viaţă , după cum e la fel de normal să nu ştii unde să îl găseşti! Dar dacă vei merge să vezi Fantastic Beasts, ai o şansă să înţelegi că totul e în poveste! Aşa că e de ajuns să îngădui magiei să intre în viaţa ta, să crezi că dincolo de realitatea anodină există şi altceva, o lume fantastică în care operează –paradoxal- cam aceleaşi legi! Aşa că prietenia, dragostea, loialitatea reprezintă aceleaşi valori şi în această dimensiune a fabulosului. Fantastic Beasts este –fără îndoială- o creaţie uimitoare, un film care te urmăreşte după vizionare şi al cărui reverb se face simţit cu şi mai mare acuitate la o revizionare, căci filmele de suflet trebuie şi sunt neapărat revăzute iar şi iar…

(mai mult…)


afis

Cred că filmul acesta, o dramedie într-o energie benignă şi luminoasă, este unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în ultima vreme. Nu doar pentru că subiectul este nostim în aparenţă- căci esenţa este de un tragism copleşitor- dar mai ales pentru că povestea conţine toate datele ca să farmece şi să ne rămână în memorie, făcându-ne să ne dorim să-l revedem cândva. Scenariul lui Nicholas Martin – privilegiat de-a dreptul la primul lui lung metraj de colaborarea cu un regizor de mare talent precum Stephen Frears- pleacă de la un personaj real, căci Florence Foster Jenckins a existat în realitate, ca şi povestea ei aproape ireală, ce i- a adus titlul de “soprana cu cea mai oribilă interpretare”.  Căci deşi am putea-o defini drept afonă, Florence ajunge să cânte- e adevarat într-un spectacol unic- pe una dintre cele mai celebre scene ale lumii- Carnegie Hall.

(mai mult…)


Screen_Shot_2016-07-15_at_3.40.37_AM_3 (1)

Excelent marchetat precum toate producţiile Marvel, Doctor Strange ne uimeşte în mod absolut la capitolul efecte speciale, aproape în acelaşi fel în care o făceau –deschizând însă drumuri – Matrix, Atlasul norilor sau Avatar. Evident că nu inovează însă în mod absolut, dar imaginativul este spectaculos, ca şi povestea în sine, una cu magi şi magie, care e veche de cât timp există lumea.Aşa că de la a fi un chirurg briliant, dar un om stăpânit de ego şi condus de orgoliul supradimensionat, doctorul nostru ajunge forţat de un accident să caute soluţii în zona disciplinelor spirituale, a esoterismului şi magiei, care îi deschide căi inimaginabile. Călătoria lui iniţiatică ce translează lumile, ce sondează microcosmosul şi macrocosmosul, este una dureroasă, în care trebuie să-şi abandoneze egoul şi să îşi înveţe puterile, dar care îi aduce aproape cunoaşterea într-un mod nebănuit.

(mai mult…)


afis

Michaela spune:

Filmul este fără îndoială unul din categoria „simplu-complicat”, asta pentru că deşi nu propune un scenariu cu volute şi întortochieri majore, reuşeşte să livreze o poveste adâncă în ceea ce priveşte înţelesurile, asta nefăcându-l mai facil ca mesaj, dar nici criptându-l în vreun fel particular.  E un echilibru aproape perfect ce rezidă în maniera de cinematografiere a lui Dennis Villeneuve, ce are ştiinţa rară de a pune în pagină personaje, istorii, întâmplări, situaţii- toate credibile într-un mod absolut. (mai mult…)


afisTrebuie sa recunosc din start, că topul personal al filmelor de război s-a modificat după vizionarea filmului regizat de către Mel Gibson- Hacksaw Ridge-și asta datorită subiectului, inspirat de un caz real, a efectelor și a casting-ului. Referitor la acest ultim aspect am fost plăcut impresionat de distribuirea în roluri atipice a câtorva actori și aici îi voi aminti pe Vince Vaughn (deseori prezent în comedii ușoare, de genul Dodgeball, Wedding Crashers sau Break Up), în acest film interpretând rolul sergentului Howell, apoi Andrew Garfield, din valul nou de om păianjen, cu rol principal în povestea de război, talentatul Hugo Weaving (faimosul agent Smith din Matrix), în pielea unui soț cu grave tulburări de comportament după revenirea din război și Rachel Griffiths pe care am remarcat-o în Six Feet Under, în Hacksaw Ridge având rolul mamei personajului principal. (mai mult…)