Cu aceasta productie Phillippe Garell, copilul minune al cinematografiei franceze care are deja 56 de ani de cariera din cei 69 de viata , uimea in 2015 publicul si critica de la Cannes, inscriind-o in seria unor alte realizari valoroase precum J’entend plus la guitare, Le vent de la nuit, Sovage Innocence sau La cicatrice interieure, carora le-a scris si scenariile cu o voce artistica distincta ce il fac unul dintre cei mai interesanti creatori contemporani.
Nu ştiu câţi asociază numele lui William Moulton Marston cu personajul Wonder Woman al cărui creator este, sau cu poligraful, mai cunoscut drept detectorul de minciuni, pe care tot el l-a inventat, dar pot să îmi imaginez că destul de puţini. Cert e că de la prima ei apariţie în 1941 în revistele de benzi desenate, Femeia Fantastică a devenit de-a lungul timpului o eroină iubită şi admirată, revenirea ei în forţă ca personaj secundar în alte filme cu supereroi şi distribuirea frumoasei Gal Gadot în acest rol, readucând în actualitate exact tipul de personaj de care aveam acum nevoie.
Dacă vrei să ai satisfacţii cinefile garantate, e musai să nu te duci la vizionare cu un orizont al aşteptărilor setat prea sus, asta lăsându-ţi posibilitatea de a te bucura de tot ce îţi oferă filmul, fără a filtra apriori percepţia printr-o sită a prejudecăţilor. Aşa stând lucrurile, filmul vine cu atmosfera lui de aventură action şi cu personajele cunoscute, cărora li se adaugă altele noi, care interesante şi pline de forţă, care neîndeajuns exploatate, dar toate în stare să aducă ceva scenariului care este unul simplu – deci safe.
Dacă n-ar fi doar jumătatea lui mai, m-aş hazarda să spun că filmul este, într-un mod neaşteptat pt mine, o revelaţie a lui 2017. Dar chiar şi aşa, sunt sigură că va rămâne în top 3-ul meu pe anul acesta, într-atât de minuţios cinematografiat şi gândit în toate cele, este filmul lui Guy Ritchie, care nici măcar nu este printre regizorii mei preferaţi. Oricum, Cezarului trebuie să i se dea ce-i al lui, aşa că enunţ aici reverenţa mea post vizionare.
Alien: Covenant văzut de Michaela:
N-aş putea să afirm că Alien se află printre filmele mele preferate, deşi imi place SF-ul, dar un Ridley Scott nu este de ratat, chiar dacă ştii că te asteapta scene “tari” şi sânge din belşug…dar şi o poveste care te pune pe gânduri de fiecare dată, şi personaje care leagă şi/sau dezleagă întâmplările. Aşa că, m-am îmbărbătat înainte de vizionare doar cu gandul la dublul rol al lui Michael Fassbender, curioasă să văd cum or să arate acum extratereştrii. Şi am văzut…parţial, căci -recunosc- am cam stat şi cu mâna la ochi, atunci când scenele de înfruntare între exploratori şi alien-i se derulau ameţitor , într-o sarabandă de lupte inegale, ce se termina invariabil în favoarea creaturii extraterestre- un adevărat predator, care îşi urmăreşte implacabil scopul. (mai mult…)
Când aştepti cu nerăbdare un film imediat ce l-ai văzut pe precedentul, când deja iubeşti un personaj (sau mai multe!), când eşti în atmosfera lui şi trepidezi de la primele cadre, se cheamă că eşti gata vrăjit, şi tot ce vei vedea o să te umple de energie şi o să te bucure. În poziţia asta mă găsesc eu faţă de Guardians of the Galaxy 2, regizat şi scris de James Gunn, care recidivează într-un mod minunat cu acest proiect funny, bine construit şi echilibrat. (mai mult…)
Sincer, abia ecranizarea asta este un horror autentic, care mă face să mă strâng în mine ca o pupilă lovită de lumină! Căci The Circle- (un simbol al perfectiunii) este în fapt o firmă care propune o societate hibridă, distopică, bazată pe un experiment al unor minţi megalomanice ce îşi doresc controlul panterestru! Iar de aici încolo, filmul lui James Ponsoldt mi-a înghesuit simultan în minte imaginile şi ideile terifiante din The Captive, sau Nerve, sau Snowden, sau câte şi mai câte altele, toate dădătoare de fiori reci pe şira spinării!
Nu de multe ori am avut ocazia în ultima vreme să găsesc un film care să mă cucerească iremediabil de la prima vizionare, pe care să îl găsesc perfect din toate punctele de vedere, care să mă problematizeze și să îmi dea de gândit în măsura în care a reușit să o facă Perfetti Sconosciuti, pe un scenariu și în regia lui Paolo Genoveze, ce pare să aibă deopotrivă condei și baghetă!
Dacă te gândeşti că acesta este doar al doilea film al lui Rupert Sanders, ai zice că a dat lovitura! Şi chiar aşa şi e pentru un începător, căci acest SF cu încrengături de toate felurile este interesant într-un mod special. Căci deşi tema la vedere este una filosofică de-a dreptul, profundă, în esenţă este vorba de o poveste de dragoste inversată, care însă acorda şanse şi ne reaminteşte încă o dată un postulat universal: iubirea este TOTUL! (mai mult…)
Evident că filmul ăsta era aşteptat cu mare interes de tot mapamondul, curios să vadă cum va cârmi Vin Diesel în noua formulă, fără regretatul Paul Walker. Şi trebuie să spun că F(elix) Gary Grey – mai degrabă regizor de videoclipuri – o face aici di grande, căci mai action de atât nu îmi amintesc să fi văzut ceva până acum! Aşa că nu e de mirare că la final genericul curge minute în şir, iar numai la efectele speciale sunt sute, daca nu mii de oameni care au făcut câte ceva pentru ca filmul să iasă aşa, adică într-un mare fel!
