Dacă te gândeşti că acesta este doar al doilea film al lui Rupert Sanders, ai zice că a dat lovitura! Şi chiar aşa şi e pentru un începător, căci acest SF cu încrengături de toate felurile este interesant într-un mod special. Căci deşi tema la vedere este una filosofică de-a dreptul, profundă, în esenţă este vorba de o poveste de dragoste inversată, care însă acorda şanse şi ne reaminteşte încă o dată un postulat universal: iubirea este TOTUL!
Spectaculoasă încă de la primele cadre, pelicula rămâne incitantă până la final, pentru unii datorită cadrelor action, pentru alţii datorită componentei SF, şi există şi o categorie mai restrânsă care o să vadă Ghost in the Shell din perspectiva filosofică, având un subiect de discuţie în întrebarea atât de veche: ce defineşte un om, conştiinţa, sufletul sau “carcasa” pe care o reprezintă corpul? Iar răspunsul vine până la final, cel veritabil, care stabileşte ierarhia aşezând totul aşa cum trebuie.
Deîndată ce începe să îşi perceapă sinele, eroina îşi redescopera treptat identitatea şi se reuneşte până la capăt cu iubirile ei, dar nu fără durere, zbatere şi pierderi.Viziunea lui Sanders însă , schematizează acolo unde aceea a lui Oshii adancea, turnura asta mai comercială fiind mult mai apropiată de cinemaul american şi de publicul lui.
Alegerea lui Scarlett Johansson pentru rolul Maiorului a fost una inspirată, căci arată extraordinar ca om-hibrid şi, poate, rolul ei din Her, excepţionalul film al lui Spike Jonze, în care a jucat alături de Joaquin Phoenix (poate unul dintre cele mai romantice și mai inovative filme de dragoste, un SF delicat, dar acut ce pune problema însingurării), a apropiat-o de această “maşinărie” cibernetică pe care este grefat un creier uman.
Schematică şi lineară ca un agregat ante-programat, conducătoarea unităţii de elită Section 9 este o armă letală şi un vârf de lance în înfruntarea cu luptătorii unei gherile cibernetice ce se opun unei distopii japoneze ce pare fără ieşire. Turnura de scenariu în care se vădeşte că nu tot ce pare rău, chiar şi este – scoate filmul din banal şi îi conferă o aură în care sentimentele preiau conducerea. De aici începe redescoperirea propriei identităţi, iar până la acceptarea ei – mai e doar un pas.
Dincolo de recuperarea Eu-lui, reîntoarcerea la condiţia umană şi acceptarea ei, Ghost in the Shell ne oferă o poveste de iubire paradoxală, în care sufletele pereche se regăsesc şi recompun dipolul primordial, cel în care rezidă mareţia Universului şi recuperează amintirea unui sentiment ce reprezintă totodată şi cea mai puternică forţă ce îl guvernează: iubirea!
Filiaţia cu desenele Manga de la care se revendică, prezenta în scenografie, aduce o notă de exotic, ca şi elementele culturale ce descriu o Japonie cibernetizată şi vidată aproape de elementul uman pur, ceea ce face din Mira o armă nepreţuită în lupta cu hackerii ce doresc să subjuge lumea. Dar lumea este deja subjugată, aşa că aici e confuz scenariul, sau nu e, şi suntem doar puţin debusolaţi ca să fim pregătiţi pt răsturnarea de situaţie!
Şi sigur că nimic nu e nou sub soare şi de la Metropolis-ul lui Fritz Lang s-au cam spus toate despre SF-ul citadin, modificările venind din upgradarea fabuloasă pe care o dau efectele generate pe calculator, cu ajutorul cărora orice este posibil. Iar la capitolul acesta nu s-a făcut economie, căci sunt din plin şi mai ales de foarte bună calitate, semn ca regizorul Rupert Sanders le are şi cu managementul.
Cert e că acest film de acţiune- aventură–dramă- SF- fantastic privit ca remake are pe alocuri mai puţină acuitate decât filmul primordial din 1995, şi asta pentru că regizorul simte nevoia să devină explicativ şi atunci când nu e necesar, aruncând dintr-o dată sumedenie de clişee hollywoodiene, în loc să fie subtil şi să dozeze problematizând. Dar, paradoxal, totul este pus în pagina cinematografică atât de frumos, efectele speciale suplinind ce a pierdut în substanţă actuala versiune. Personajele secundare sunt şi ele interesante, supremaţia deţinand-o Batou- cel cu ochi bionici- interpretat de Pilou Asbaek, apoi o avem pe dr. Ouelet, iniţiatoarea experimentului, jucată expresiv de Juliette Binoche şi pe dr Dahlin, căreia îi dă viaţă Anamaria Marinca, fapt care ne exaltă mândria naţională. Michael Pitt face şi el o figură frumoasa în Kuze, iar Takeshi Kitano este minunat în rolul lui Aramaki, o partitură care nu pune probleme unui actor de asemenea talent şi cu asemenea experienţă.
Toate acestea fiind zise, vă recomand Ghost in the Shell pentru ce ne aduce în plus faţă de anime- cu ajutorul CGI, dar şi pt o reinterpretare pe care trebuie să o bifăm cu acelaşi respect faţă de filmul lui Mamoru Oshii ce adâncea latura filosofică a poveştii, acum marginalizată în favoarea spectaculosului de sorginte hollywoodiană.
Radiotopic 