Cu aceasta productie Phillippe Garell, copilul minune al cinematografiei franceze care are deja 56 de ani de cariera din cei 69 de viata , uimea in 2015 publicul si critica de la Cannes, inscriind-o in seria unor alte realizari valoroase precum J’entend plus la guitare, Le vent de la nuit, Sovage Innocence sau La cicatrice interieure, carora le-a scris si scenariile cu o voce artistica distincta ce il fac unul dintre cei mai interesanti creatori contemporani.
Filmul spune povestea simpla a unui cuplu de cineasti de documentare care locuiesc si lucreaza la Paris, a caror viata este bulversata de escapadele amoroase ale celotr doi.Dar in vreme ce sotia pare sa isi fi gasit totusi vocatia in a-l sprijini si propulsa pe sot, acesta crede ca asta I se cuvine si o inseala cu gandul ca are acest drept in virtutea faptului ca barbatii sunt “animale” poligame.
Scenariul de o simplitate bulversanta curge firesc, e natural ca o felie de viata adevarata, pe aceasta canava brodandu-se treptat firul insidios al perceptiei realitatii interioare a fiecaruia dintre parteneri, felul diferit in care ei proceseaza sentimentul de vinovatie, durerea, vina, pierderea, lucru intarit de vocea lineara a naratorului care ne conduce in poveste dandu-ne indicii si explicatii, ghidandu-ne sa decodam trairile personajelor, gandurile lor, emotiile.
Filmul alb-negru capata astfel alte contururi, accentul cazand pe scenariu cu toate intelesurile lui adanci, dincolo de artificii, cu o paleta stilistica minimalista Garell reusind performanta de a iesi din banal si de a spune foarte mult. Cu taceri vorbitoare si imagini care tipa, cu emotii acute in care ne azvarle, filmul te impresioneaza cu drama lui romantica si cu finalul fericit ce acorda sanse. Caci cuplul Manon- Pierre, desi nu pare, este pana la urma un dipol, fiecare simtindu-se dezradacinat odata cu iesirea din relatie, reunirea lor devenind necesara de vreme ce niciunul dintre ei nu se mai regaseste intr-o alta relatie. Si cu toate ca viata ne serveste mult prea putine exemple in care lucrurile se reconciliaza si partenerii reusesc sa-si salveze casnicia si sa o ia de la capat constienti ca fiecare este binele celuilalt si perechea adevarata, solutia optimnista a lui Garell pare verosimila. Finalul ofera sanse, are deschiderea si energia stenica a happy end-ului clasic, asa ca problematica adiacenta se mai estompeaza, lasand loc pentru o gandire pozitiva.
Remarcabila in rolul sotiei cu vocatia sacrificiului din dragoste, Clotilde Coureau face un rol de substanta, livrand o Manon realista, cu un talent si o autenticitate care ne bucura. Felul in care este naturala in orice cadru, cu o frumusete ce transcende ecranul si vine catre noi ca o floare care se deschide treptat, Clotilde este revelatia filmului si centrul lui de greutate, in jurul ei tesandu-se totul, inchegandu-se actiunea, emotia, intreg scenariul. Ii da o replica inspirata Stanislas Merhar, al carui personaj insa este placid si pare schematic in comparatie cu Manon.
Radiotopic 