Am apus de multe ori că îmi place în mod special cinematografia rusă, că vibrez la emoţiile şi înţelesurile ei într-un mod aparte, aşa că filmul lui Ivan Tverdovskiy m-a incitat cu problematica lui acută. Căci nu e om care să nu se fi simţit la un moment dat exclus, hărţuit, ridiculizat de semeni pentru ceva anume, sau doar pt că nu se apără şi îngăduie să fie tratat aşa.
Zoology este filmul unei transformări, al unei afirmări care vine însă târziu şi mult prea dureros pentru Nataşa, o femeie ajunsă la maturitate fără să fi apucat să-şi trăiască viaţa. Angajată a unei grădini zoologice, nemăritată şi locuind cu mama, ea este o femeie sensibilă şi caldă, pe care apariţia unei escrescente o face să se descopere. Căci Nataşa cea anodină, invizibilă, de care toată lumea îşi bate joc devine – deîndată ce îi creşte o coadă! – un cu totul alt personaj. Abia în situaţia în care anormalitatea o scoate din reperele ei curente, femeia ia viaţa de la capăt învățând să se bucure, să iubească, îndrăznind să o trăiască pentru prima dată, cu o fervoare, cu o exaltare şi cu o naturaleţe pe care nu credea să le aibă. Transformarea Nataşei este aproape miraculoasă- şi cea fizică, dar mai ales cea mentală- aşa că această experienţă traumatizantă a cozii buclucașe- capăta noi valenţe: ea trebuie să se obişnuiască însăşi cu noua situaţie şi să înveţe să se accepte aşa, lucru pe care e capabilă să îl facă destul de bine. Nu la fel stă treaba cu ceilalţi, care văd schimbarea, se tem şi o resping- fără însă să aibă habar de faptul care a generat-o. Asistăm și la felul în care se naşte un mit urban, la amplificarea lui cu fiecare repovestire, la inducerea spaimei de către slujitorii bisericii, tocmai cei care ar fi trebuit să sprijine şi să ajute, la nepăsarea şi suficiența medicilor pt care actul medical e doar o rutină şi o birocraţie ce face abstracţie de pacient.
Cu aparentele unui fantasy ce comentează acid societatea actuală, Zoology este în fapt o dramă se se bazează pe hiatusul dintre aparenţă şi esenţa. Căci orice handicap (chiar şi unul nevăzut!) este un motiv de batjocoră pt semeni, mai degrabă decât unul de compasiune şi înţelegere.
Dur de-a dreptul- de un realism crud este felul în care cine este diferit de normă – ajunge să fie stigmatizat, degetul pe care societatea îl îndreaptă către femeia care nu are nici o vină pentru că a dobândit o coadă şi disperarea de a se descoperi singură cu această “ problemă” majoră de rezolvat – fiind motorul acestui scenariu incitant. Iar finalul tragic pe care Tverdovskiy îl prefigurează este aproape singura ieşire din această dramă personală. Natașa- femeia caldă, veselă şi sensibilă care crede că poate lua viaţa de la capăt- realizează că totul este o mascaradă şi că nimeni nu o înţelege şi nu o acceptă aşa cum este- asta însemnând că va trebui să reintre în tipare printr-o soluţie extremă.
Dincolo de parabolă sensibilă şi acută pe care ne-o serveşte scenariul, acest film simplu-complicat deschide şi fereastra psihanalizei, căci totul se revendică din zona asta şi o face cu un fel de umor amar, cu o acceptare de sine ce devine revoltă, cu o descătuşare şi o recalibrare – ambele târzii, cu o devoalare a societăţii ce ştie doar să lovescă, nu să şi rezoneze pozitiv cu cei diferiţi sau slabi, cu un tablou hâd al lumii ăsteia depersonalizate, scălâmbe şi incapabile de empatie.
Excelente prestaţiile actorilor (Masha Tokareva şi Aleksandr Gorchilin în special) toţi autentici şi înzestraţi, ce ne fac să afirmăm cu certitudine că cinematografia rusă este în top- din păcate prea puţin promovată la nivel internaţional.
Radiotopic 