Dacă vrei să ai satisfacţii cinefile garantate, e musai să nu te duci la vizionare cu un orizont al aşteptărilor setat prea sus, asta lăsându-ţi posibilitatea de a te bucura de tot ce îţi oferă filmul, fără a filtra apriori percepţia printr-o sită a prejudecăţilor. Aşa stând lucrurile, filmul vine cu atmosfera lui de aventură action şi cu personajele cunoscute, cărora li se adaugă altele noi, care interesante şi pline de forţă, care neîndeajuns exploatate, dar toate în stare să aducă ceva scenariului care este unul simplu – deci safe.
Regia bicefală pe care o partajează norvegienii Estpen Sandberg şi Joachim Rønning, rodaţi în această colaborare, căci sunt la cel de-al patrulea film ( Kon-Tiki- nominalizat la Oscarul pt film străin, Dag 1, Bandidas şi Piraţii), este una care exploatează la sânge notorietatea filmelor precedente, adunând în acest Dead Man Tell No Tales, tradus la noi prin Răzbunarea lui Salazar, mai tot ce-a fost de interes în celelalte producţii ale francizei: farmecul special şi de-acum arhicunoscut al lui Jack Sparrow, un villain de forţă în Capitanul Salazar, readucerea în poveste a personajelor jucate de Orlando Bloom şi Kira Knightley, efectele speciale care dinamitează percepţiile, culorile fabuloase si scenografia spectaculoasă, luptele corăbiilor piraţilor, animale şi făpturi fabuloase, plus o coloană sonoră pe care o asigură Lukas Sound Design, semn că o codiţă “regală” vârâtă unde trebuie, face ca totul să fie “di grande”, aşa cum îşi doresc fanii! Căci filmul o să atragă nu doar spectatorii noi, dar mai ales pe aceia care au văzut şi revăzut aventurile lui Jack Sparrow, un pirat atipic cu un Johnny Depp puţin cabotin, ditirambic dar nostim, dar care dacă nu se reinventează în vreun fel, o să sfârşească prin a nu ne mai uimi.
Greul îl duce Javier Bardem, căpitanul aflat sub blestem, care face un rol interesant care se bazează foarte mult pe CGI ca să ne introducă în lumea tenebroasă a morţilor ce nu îşi găsesc odihnă. Personajul lui dă strălucire acestui script acolo unde Sparrow se diluează, şi reuşeşte să susţină povestea convingător când ea devine discursivă. Distribuţia îi mai valorifică pe Geoffrey Rush, eternul Barbossa care rămâne la acelaşi nivel al măiestriei artistice, căci personajul în sine este linear şi nu are unde să expandeze, pe Kaya Scodelario care este fată de pirat (nu vă spun care!) şi un spirit iscoditor ce parcurge viaţa cercetând şi aprofundând misterele astrelor, si pe tânărul australian Brenton Twaites , pe care l-am mai văzut în The Giver, cele două Maleficent sau Gods of Egypt- aici perechea Carinei Smith, astronoama- şi el tot un răzvrătit şi un suflet care crede în bine până la capăt. Aşa că scenariul grupează oarecum prin structură şi desfăşurare personajele în perechi, trasând distinct direcţiile de forţă ale acţiunii.
Distribuţia rămâne una extraordinară, pastrând actorii principali din precedentele filme, şi prilejuindu-ne întâlniri de excepţie precum aceea cu Paul McCarney, celebrul Beatles, aici unchiul Jack cu care Sparrow se reîntâlneşte în închisoare, sau cu Golshifteh Farahani, iranianca neîndeajuns exploatată în personajul Haifaa Meni, ofertant, exotic, spectaculos.
Dincolo de toate truismele, de rezolvările scenaristice inegale sau de unele personaje prea lineare, filmul menţine stacheta destul de sus ca – fără să mai uimească de la început până la sfarşit – sa placă şi să adune în cinematografe îndeajuns de mult public încât producătorii să îşi mai dorească să recidiveze în următorii ani. Căci deşi ar fi de aşteptat ca francizele să se termine nu când au stors subiectul până la epuizare, ci când pot încă să mai însemne ceva – dorinţa de câştig ( ce pare să guverneze producţiile în defavoarea actului artistic!) este motorul care târăşte filmele înseriate într-o zona în care totul se diluează, în care comercialul înăbuşă artisticul într-un mod vizibil, deteriorând demersul iremediabil.
Cert e că unele imagini îţi taie respiraţia, că efectele speciale au ajuns să reprezinte într-un mod covârşitor centrul de interes al producţiilor cinematografice, şi că blockbusterele se bazează din ce în ce mai mult pe fabulosul şi pe inovativul pe care îl aduce CGI-ul, asta în detrimentul prestaţiei actoriceşti, care trece cumva în umbra spectacolului fără limite pe care îl oferă ieşirea din realitate în imaginaţie. Asta nu înseamnă că nu apreciez genul acesta de punere în pagina cinematografică ce face posibil totul în poveste, dar nu pot să nu văd că aceste mijloace de exprimare ajung să fie mai importante de multe ori decât stilistica filmului.
Oricum acest nou episod al Piraţilor din Caraibe este o propunere ce merită bifată, căci are îndeajuns de multă aventură şi accente de comedie excentrică încât să atragă, iar Johnny Depp mai are acel farmec particular capabil să menţină “barca” francizei la suprafaţă. Şi cu toate că filmul nu ne mai lasă cu perplexitatea de la început, ne bucură ochiul încă şi rimează cu atmosfera dark a luptelor cu rechinii zombi, cu scenele spectaculoase cu vase fantomă sau cu “dansul” surprinzător al lui Jack imobilizat într-o ghilotină.
Cu momente waw dar şi cu altele comune, cu personaje şi spectaculoase dar şi average, cu o coloană sonoră minunată ce talonează acţiunea însoţind-o ca o punctuaţie sonora, Piraţii din Caraibe: Răzbunarea lui Salazar este în mod categoric o opţiune pentru timpul liber al cinefililor de toate vârstele.
Regia: Estpen Sandberg, Joachim Rønning
Scenariul: Terry Rossio, Ted Elliott, Stuart Beattie, Jeff Nathanson, Jay Wolpert
Distributia: Johnny Depp, Keyra Knightley, Orlando Bloom, Javier Bardem, Geoffrey Rush, Kaya Scordelario, Brenton Thwaites, Paul McCartney, Golshifteh Farahani
Radiotopic 