Dacă n-ar fi doar jumătatea lui mai, m-aş hazarda să spun că filmul este, într-un mod neaşteptat pt mine, o revelaţie a lui 2017. Dar chiar şi aşa, sunt sigură că va rămâne în top 3-ul meu pe anul acesta, într-atât de minuţios cinematografiat şi gândit în toate cele, este filmul lui Guy Ritchie, care nici măcar nu este printre regizorii mei preferaţi. Oricum, Cezarului trebuie să i se dea ce-i al lui, aşa că enunţ aici reverenţa mea post vizionare.
Alien: Covenant văzut de Michaela:
N-aş putea să afirm că Alien se află printre filmele mele preferate, deşi imi place SF-ul, dar un Ridley Scott nu este de ratat, chiar dacă ştii că te asteapta scene “tari” şi sânge din belşug…dar şi o poveste care te pune pe gânduri de fiecare dată, şi personaje care leagă şi/sau dezleagă întâmplările. Aşa că, m-am îmbărbătat înainte de vizionare doar cu gandul la dublul rol al lui Michael Fassbender, curioasă să văd cum or să arate acum extratereştrii. Şi am văzut…parţial, căci -recunosc- am cam stat şi cu mâna la ochi, atunci când scenele de înfruntare între exploratori şi alien-i se derulau ameţitor , într-o sarabandă de lupte inegale, ce se termina invariabil în favoarea creaturii extraterestre- un adevărat predator, care îşi urmăreşte implacabil scopul. (mai mult…)
Când aştepti cu nerăbdare un film imediat ce l-ai văzut pe precedentul, când deja iubeşti un personaj (sau mai multe!), când eşti în atmosfera lui şi trepidezi de la primele cadre, se cheamă că eşti gata vrăjit, şi tot ce vei vedea o să te umple de energie şi o să te bucure. În poziţia asta mă găsesc eu faţă de Guardians of the Galaxy 2, regizat şi scris de James Gunn, care recidivează într-un mod minunat cu acest proiect funny, bine construit şi echilibrat. (mai mult…)
Sincer, abia ecranizarea asta este un horror autentic, care mă face să mă strâng în mine ca o pupilă lovită de lumină! Căci The Circle- (un simbol al perfectiunii) este în fapt o firmă care propune o societate hibridă, distopică, bazată pe un experiment al unor minţi megalomanice ce îşi doresc controlul panterestru! Iar de aici încolo, filmul lui James Ponsoldt mi-a înghesuit simultan în minte imaginile şi ideile terifiante din The Captive, sau Nerve, sau Snowden, sau câte şi mai câte altele, toate dădătoare de fiori reci pe şira spinării!
Nu de multe ori am avut ocazia în ultima vreme să găsesc un film care să mă cucerească iremediabil de la prima vizionare, pe care să îl găsesc perfect din toate punctele de vedere, care să mă problematizeze și să îmi dea de gândit în măsura în care a reușit să o facă Perfetti Sconosciuti, pe un scenariu și în regia lui Paolo Genoveze, ce pare să aibă deopotrivă condei și baghetă!
Evident că filmul ăsta era aşteptat cu mare interes de tot mapamondul, curios să vadă cum va cârmi Vin Diesel în noua formulă, fără regretatul Paul Walker. Şi trebuie să spun că F(elix) Gary Grey – mai degrabă regizor de videoclipuri – o face aici di grande, căci mai action de atât nu îmi amintesc să fi văzut ceva până acum! Aşa că nu e de mirare că la final genericul curge minute în şir, iar numai la efectele speciale sunt sute, daca nu mii de oameni care au făcut câte ceva pentru ca filmul să iasă aşa, adică într-un mare fel!
Strumfii ăştia par a fi bucuria momentului, într-atât sunt de drăgălaşi, năzbâtioşi şi nostimi, aşa că nu ne rămâne decât să-i alegem ca opţiune de vizionare, pentru că e câte ceva de văzut şi gândit pentru fiecare, orice vârstă ar avea.Şi poate nu ştiaţi că micile creaturi albastre au apărut pentru prima oara prin…1958!! Le-a imaginat Peyo şi le-a publicat iniţial în Le Journal de Spirou, pentru ca adevărata notorietate să vină abia în 1981, după ce studiourile Hanna and Barbera au dat startul serialului animat care avea să aibă 256 de episoade difuzate până în 1990. Au urmat apoi şase filme, care au inovat la rândul lor şi au ţinut alertă atenţia celor mari şi mici asupra nostimelor fapturi albastre cu codiţe pufoase ca de iepuraşi. (mai mult…)
Don’t think it! Don’t say it!
De ce, Faye Dunaway? Si de ce chiar si , Carrie-Anne Moss? Doua nume importante ale ecranului care se regasesc pe genericul acestui Bye-Bye Man, care le-a livrat doua roluri din care nimeni n-ar fi putut face minuni, oricât de mare ar fi fost şi strădania şi talentul! Şi atunci de ce să accepte să joace într-un film plin de clişee- deşi ideea bine exploatată- cea a halucinaţiilor, a pornirilor netratate medical care au dus la tragedii precum masacrul din 1999, de la liceul Columbine- ar fi fost îndeajuns de ofertantă pentru un scenariu notabil? (mai mult…)
Cine ar fi crezut în 2014, când Cristophe Gans a venit cu o reinterpretare a acestei poveşti ( pelicula încheia festivalul de la Berlin un an mai târziu), că în 2017 o să avem o reeditare a celebrului film de animaţie din 1991, de această dată în variantă live-action, dar păstrând acelaşi libret minunat şi aceeaşi poveste? Eu, sincer nu, dar văzând acum pelicula, mă declar- a nu ştiu câta oară vrăjită de basmul în care iubirea învinge orice, ca o putere supremă ce este!
V-aţi întrebat ce anume face ca un film să devină unul antologic? Un scenariu de valoare pe care să îl “instrumenteze” un regizor genial, o distribuţie trăznet, o imagine impecabilă sau costume şi scenografie de vis? Şi eu mi-am pus întrebarea asta şi am ajuns la concluzia că e vorba de toate astea plus încă ceva pe deasupra: câtă emoţie este în stare să livreze pelicula, în aşa fel încât să ne amprenteze şi să nu ne mai putem extrage din siajul acesta care ne preia şi nu ne mai scapă nicicând.
