ana-mon-amour-334404l-1600x1200-n-edc42a19

Acest nou film semnat de Călin Perer Netzer reuşeşte să fie surprinzător de la primele secvenţe, începând abrupt şi azvârlindu-ne în desfăşurare fără să ne pregătească în vreun fel, cu toate că mai apoi intriga se ţese relativ lent, stratificându-se treptat. Inspirat construit pe osatura unor şedinţe de psihoterapie, Ana, mon amour porneşte de la romanul lui lui Cezar Paul Bădescu şi valorifică acest text într-un scenariu pe care acesta îl partajează cu Călin Netzer şi cu talentata şi plurivalenta Iulia Lumânare, actriţă, scenaristă şi producătoare.

Creionând un personaj complex, a cărui existenţă este plină de fobii, ticuri, angoase şi atacuri de panică, Diana Cavallioti reuşeşte să ne convingă, poziţionându-se credibil într-o Ana cu care se acomodează şi ne acomodează treptat, multiplele încrengături psihanalitice lăsând loc de comentarii şi interpretări nesfârşite. Îi dă replica într-un mod natural Mircea Postelnicu, un actor interesant şi talentat, pe care sper să îl revăd curând cu o altă partitură de substanţă, căci pare să aibă un potenţial ce merită exploatat. Alături de cei doi, avem bucuria sa îi vedem în roluri de mai mică întindere, dar magistral susţinute pe: Adrian Titieni (psihoterapeutul), pe Vlad Ivanov- minunat în rolul părintelui Adrian la spovedanie, pe Răzvan Vasilescu (redactorul sef), pe Carmen Tănase şi Tania Popa (mamele), pe Vasile Muraru şi Claudiu Istodor (taţii).

ana-mon-amour-755194l

Filmul urmăreşte, făcând flick flackuri temporale, evoluţia celor doi studenţi la Filologie, care prinşi în relaţia lor simbiotică, sfidează lumea, familiile, prietenii şi îşi trăiesc viaţa fiecare cerând şi căpătând de la celălalt ceea ce îi lipseşte. Ea: ocrotire, siguranţă, un confort psihic şi material, dragoste şi înţelegere. El: un obiect al afecţiunii, senzaţia că o conduce prin viaţă, dragoste şi putere. Asta la început, căci pe parcurs  codependenţa lor( şi acesta este clou-ul!!) sapă breşe adânci într-o relaţie bazată în fapt pe fragilizare psihică şi pe nevoia de a deţine controlul în cuplu. Când situaţia se răstoarnă şi Ana îşi clamează independenţa din toate punctele de vedere, Toma resimte acut această emancipare şi reacţionează violent, scoţând la iveală subsidiarul legaturii lor complicate.

ana-mon-amour-945399l-1600x1200-n-e6a80b58

Climax-ul este emoţionant ( scena “Nu te mai iubesc şi nici tu nu mă mai iubeşti”), dar mai puţin convingător decât restul filmului. Minuţios cinematografiată ca o broderie pe canavaua psihanalizei , pelicula structurează şi destructurează permanent relaţiile în familiile protagoniştilor, având grijă să păstreze şi o notă de mister prin lucrurile rămase nespuse.

Ana, mon amour este până la urmă o radiografie a evoluţiei unui dipol relaţional, în care fiecare are propriul ritm al creşterii interioare, procesul desfăşurându-se până la defazarea definitivă care coincide cu o rupere a relaţiei, ce cu siguranţă că ar fi fost mult mai timpurie dacă personajele nu ar fi fost asistate de psihoterapeuţi. Cu toate astea o “patologie” o înlocuieşte pe alta, protagoniştii sfârşind prin a nu se mai suporta. Iar subiectul acesta e într-atât de general valabil, încât filmul devine permeabil pentru spectatorul din orice colţ al lumii.

2

Şi cu siguranţă vor fi persoane care vor comenta scenele explicite de sex şi felul în care şarjează oarecum subiectul, dar privind totul prin prisma abordării psihanalitice, scenele astea devin un mijloc de exprimare, o “stilistică” a scriptului, nicidecum un scop al acestuia. Aşa că pudibonzilor le recomand câteva lecturi cinematografice ”vindecătoare” din clasici: Bernardo Bertolucci, Lars von Trier, sau chiar Julio Medem – sau “amelioratoare” a la Gaspar Noé sau Marielle Heller.

images-jp3

Iar de vreme ce scriptul propune mai multe axe de putere (în cuplu, familie, în comunitate) şi ţese poveştile din spatele personajelor, nefăcând nici o clipă abstracţie de acest eşafodaj, avem în ecuaţie şi părinţii aferenţi, îndesaţi de preconcepţii, gândiri şi cutume retrograde, energii negative, violenţă şi despotism (taţii), sau supunere, dependenţă şi lipsă de atitudine sau personalitate (mamele). Cert e că şi din punctul acesta de vedere subconştientul Anei şi al lui Toma sunt alimentate de amintiri, tipare, gânduri care pun frâie a priori unei evoluţii normale. Şi paradoxal, dintre cei doi, cea care sparge stopperele şi reuşeşte să acceadă la o oarecare evoluţie spirituală,  este fragila şi dependenta Ana, care găseşte destule resurse interioare pentru  a-si depăşi condiţia, devenind din umila şi speriata provincială cu probleme, redactor şef al unei publicaţii glossy.

1

Având  o echipă excelentă de actori, Ana, mon amour, reuşeşte să fie un film deosebit, credibil şi permeabil publicului major – capabil să primească şi să gestioneze o problematică în care este aproape imposibil să nu identifice măcar un cât de mic “ceva” pe care l-a experimentat personal!

images

In plus aplaudăm cu bucurie succesul Danei Bunescu răsplătită cu Ursul de Argint pentru montajul filmului şi suntem mândri de felul în care echipa filmului ne-a reprezentat la Berlinale.

Regia:  Călin Peter Netzer

Scenariul:  Iulia Lumânare, Cezar Paul Bădescu , Călin Peter Netzer

Distribuţia: Diana Cavallioti, Mircea Postelnicu, Adrian Titieni, Vlad Ivanov, Tania Popa, Carmen Tănase, Răzvan Vasilescu, Elvira Deatcu, Iulia Lumânare, Vasile Muraru, Claudiu Istodor,  Constantin Dinulescu

Distribuitor:  Freeman Entertainment

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s