
Nu mă mir în nici un fel că acest documentar a avut 17 nominalizări, dar mă mir că a câştigat numai 4 dintre premii, căci, din punctul meu de vedere, este cea mai tulburătoare producţie dedicată unei personalităţi din lumea filmul pe care am văzut-o! Şi am văzut câteva…

Surprinzător şi captivant până la fascinaţie este felul în care Stevan Riley (regizor şi scenarist) şi John Battsek, R.J. Cutler şi George Chignell se apropie de subiectul Marlon Brando, considerat multă vreme cel mai mare actor al Hollywoodului. Iar felul în care o fac este remarcabil, căci se apleacă asupra vieţii secrete a lui Brando, ne propun faţete ale personalităţii lui pe care nu le cunoşteam şi devoalează trăiri şi gânduri atât de adânci, la care nu ne-am fi închipuit niciodată că am putea fi părtaşi. Vocea lui Marlon ne preia din primul moment (în care înregistrăm şi o stupoare!) şi ne conduce prin propria viaţă cu calmul şi cadenţa unei şedinţe de psihanaliză la care suntem lăsaţi să asistăm, devenind într-un fel special parte din poveste.

Căci personajul este denudat de măştile actorului şi încet nu mai rămâne decât omul, unul a cărui copilărie traumatizată de alcoolismul şi bătăile părinţilor nu pare să fie depăşită până la final. Sub aparenţa de forţă se ascunde însă drama unui copil nedorit, cu incomensurabile frustrări, cu dureri şi trădări pe care existenţa lui de adult nu le va transcende, ci le va adânci în felul în care nu a putut niciodată să îşi ierte părinţii. Urmând firul narativ al înregistrărilor cu vocea lui Brando, documentarul acesta pentru care ar trebui să se inventeze un subgen, ne conduce prin imagini din arhiva personală, interviuri, making off-uri, scene din filme, meetinguri, imagini din jurnalele vremii de la procese şi conferinţe de presă, emisiuni de televiziune şi radio, fotografii, imagini digitalizate, peste care este grefată o coloană sonoră excepţională, şi ne revelează universul Marlon Brando, complex, dinamic, dramatic şi surprinzător .

De la meditaţia menită să-i calmeze şi şteargă angoasele, la militantism pentru drepturile americanilor de culoare şi ale nativilor indieni, de la rescrierea unor scenarii devenite antologice (precum Apocalipse Now), la păreri despre societatea vremii şi politica ei, de la contopirea cu natura la discuţii filosofice referitoare la sensul vietii şi determinism – actorul se radiografiază şi scrutează marile dileme existenţiale. Excepţional mi se pare felul în care a fost gândit din punct de vedere al structurii acest film, căci el revelează curajos fară să flateze vreun moment, dar şi fără să judece. Naraţiunea la persoana întâi a personajului documentarului nu este un artificiu stilistic, ci o realitate aproape imposibil de imaginat, căci câţi actori de valoarea lui Brando îşi vor fi înregistrat şedinţele de psihanaliză? Chiar şansa ca fundaţia care gestionează drepturile de autor privitoare la celebrul actor să autorizeze folosirea materialului este una de excepţie, aşa încât circumstanţele realizării acestui film sunt într-adevăr stelare.

Iar felul în care a fost gândită selecţia , realizat montajul, alese cadrele, stopcadrele şi gros planurile, succesiunea lor şi îngemănarea cu muzica sunt de-a dreptul excepţionale. Este ca şi cum am fi părtaşi la o destăinuire dar şi martori ai unei confesiuni tainice, ai unui solilocviu ce atinge pe alocuri dramatismul, ai unei zbateri care a încercat să îmbrăţişeze binele şi în final a avut parte de răul suprem. Căci viaţa lui Brando, dincolo de luminile minunate rezervate celebrităţilor a fost şi o căutare dureroasă a liniştii, a echilibrului şi a iubirii, pe care le-a găsit numai vremelnic. Aşa că finalul ce pune reflectoarele pe evenimentele dramatice în care şi-a pierdut fiica şi a asistat la condamnarea fiului cel mare, îl marchează definitiv, condamnându-l la refugiul în hrană care avea să îl schimbe definitiv, alterându-i trăsăturile şi preluând controlul asupra vieţii lui. Una spectaculoasă profesional şi uman,dar şi dură, care avea să târască până la finalul din 2004, toate durerile şi neiertările, toate traumele şi slăbiciunile – dar şi toată măreţia unui om care a trăit la intensitate maximă, a iubit şi a luptat, a creat, s-a autopersiflat, a suferit şi a triumfat magnific şi s-a înfruntat pe sine, dar şi lumea – pentru adevăr şi dreptate.

Aşa că acest Listen to me Marlon devine mult mai mult decât un simplu film al unui personaj de excepţie care practic şi-a documentat viaţa. Este o analiză la sânge a cuiva care taie fără menajamente felii din propria existenţă şi ne oferă accesul la cea mai intimă faţetă a lui: felul în care vedea şi interpreta viaţa. Şi o face într-un fel unic, cu un timbru al unei voci inconfundabile ce trece fluent prin stări şi este pe rând când marţială, jucăuşă, dură, persiflatoare, acuzatoare, nostalgică, plină de iubire şi înţelegere, cuceritoare , tristă, îndurerată, disperată – acaparatoare în toate ipostazele, fascinantă într un mod absolut ca şi posesorul ei, un talent înnăscut şi un spirit iscoditor care nu s-a mulţumit să îşi savureze pur şi simplu celebritatea.
Sinceră să fiu îmi era puțin dor de Kevin Costner, pe care nu l-am plăcut de prima oară, ci treptat, pe măsura ce farmecul lui special mi s-a arătat. De atunci am tot așteptat roluri de excepție, căci simțeam că are acea sclipire, dar parcă acestea nu au venit pe de-a-ntregul, el trecând pe lângă măretie la oarece distanță. Nu spun ca nu a avut roluri foarte bune (ca în Dances with Wolves, The Dragonfly, The Postman, Bodyguard sau Message in a Bottle) dar îmi pare că nu a găsit încă partitura completă, ideală pentru el, într-un film de anvergură. Nici în Criminal nu este la parametri maximali, dar face un rol credibil într-un film de acțiune care te prinde, în pofida truismelor și a scenariului nu foarte original. Cu siguranță însă are destul suspans, destulă acțiune și mai ales mulți actori buni care să suscite interesul publicului dornic de adrenalină. Așa că regizorul Ariel Vromen mizează aproape total pe distribuție, lucru înțelept, dar care nu funcționează întotdeauna global. Nume precum Kevin Costner, Gary Oldman, Tommy Lee Jones, Ryan Reynolds, Gal Gadot sau chiar Michael Pitt sunt în măsură să atragă, dar marele talent al unora dintre ei este subestimat de rolurile din Criminal pe care le-au facut –evident- ca să-și plăteasca facturile. 

Devine din ce in ce mai clar că un film pornește cu dreptul dacă are scris pe afiș și la credite că este inspirat de un caz real! Apoi dacă mai adaugi că producătorii sunt aceeași ca în cazul lui Kingsman: The Secret Service, este cu siguranță o trambulină, iar dacă este vorba despre sărituri cu schiurile nici nu se putea un subiect mai potrivit J. Deși adevăratul Eddie ‘The Eagle’ Edwards a declarat anul trecut la BBC că filmul se bazează doar pe 10-15% din viața sa, această peliculă a reușit să mă impresioneze. În primul rând pentru că m-am regăsit și eu în postura oamenilor care nu au acordat încredere, atunci când am întâlnit personaje care, deși lipsite de talent, aveau în schimb ambiție și capacitate de a se antrena până ieșea bine ceea ce iși propuneau. Și în al doilea rând pentru că regizorul mizează pe umor, iar personajele filmului sunt prietenoase! 

De obicei filmele în care este o inflaţie de personaje a căror notorietate este concurentă – par artificiale, nişte „făcături” menite doar sa aducă încasări; Batman V Superman reuşeşte însă să treacă de bariera asta şi să livreze o producţie în stare să te captiveze, fapt ce i se datorează evident lui Zack Snyder. Trebuie însă să recunoaştem că având un asemenea material nu i-a fost chiar greu, cei doi scenarişti descurcându-se onorabil cu tema ultraofertantă, dar nu într-atât încât să ne uluiască. Avem câte puţin din toate: şi dileme morale şi filosofice, şi trimiteri la psihologia maselor, şi iubire şi nebunie şi SF, deşi ceea ce ne „fură” este acţiunea, scenele de luptă care destructurează universul citadin, efectele speciale şi tensiunea interioară a filmului, pe care nu ni-l putem însă explica pe de-a-ntregul: de ce se luptă Superman cu Batman? Răspunsul este simplu, ca să aibă de la ce se-mpăca!
În economia globală a unei pelicule, momentele cele mai importante sunt începutul- care dacă nu e captivant te poate face să renunţi la a mai vedea filmul – şi sfârşitul – care pune punctele pe toate „i”-urile şi îţi imprimă emoţiile şi sentimentele cu care pleci din sală. Batman V Superman începe abrupt, violent, cu scene extreme de oraş sub asediul navelor extraterestre, cu panică, durere şi frică, pentru ca apoi sa introducă treptat personajele principale intr-o cadenţă pe care o va păstra într-un mod fericit până la final.
Ben Affleck este surpriza emisiunii, pardon, a filmului și a muncit mult ca să se întâmple acest lucru…în primul rând a muncit fizic! Wonder Woman este o wonder model, de origine israeliană, la 1,78, care este bineee de tot, deși gurile rele zic că este prea slabă (da, da, și strugurii acri ca dracu’). E perfectă îmbrăcată, e și mai bine semi îmbrăcată, ușor cam glacială, dar are verbul la ea! Henry Cavill chiar se contopește cu personajul, e serios, e iubăreț și aprig când e cazul (și da, sângerează și el). Holy Hunter este un mare talent și singura care e relaxată în această ipostază de senatoare într-un film cu super eroi, spre deosebire de un alt mare actor, Jeremy Irons, pe care l-am perceput ușor crispat, dar adoptând o mină ironică, aproape mucalită. Jesse Eisenberg face un pas important în carieră jucând excepțional rolul villain-ului Luthor, chiar și când are muci la nas! Ceea ce lipsește cu adevărat din aciditatea replicilor celor doi este umorul, (ca in Deadpool), așa că personajele sunt prea serioase, prea sfătoase și încrâncenate!
Și fiți foarte atenți că dacă veți sta cu nasul în nachos și popcorn s-ar putea să îi ratați pe Aquaman sau Flash, iar dacă s-a întâmplat acest lucru, nu-i bai, îi vedeți la anul în The Justice League, tot în regia lui Zack Snyder.
După ce am văzut trailer-ul filmului The Other Side of the Door nu mă așteptam la vreo creație de maestru, ci la o producție mediocră, cu actori fără cărți de vizită impresionante pentru acest gen, un regizor perseverent, dar fără inspirație, un scenariu la care te aștepți și scene pe care le-ai văzut de zeci de ori în filme din acest capitol al groazei. Sincer, am obosit să văd aceleași ”scheme” sau aceleași locuri pe unde sălășluiește răul: păduri, temple, camere întunecate, dulapuri și paturi. Nici măcar șamanii, prafurile halucinogene și gândacii care îți atacă mâncarea, nu îmi mai trezesc fiori!
Filmul ales de către organizatori să deschidă cea de-a șasea ediție a Bucharest International Experimental Film Festival este Francofonia, ultima creație a lui Aleksandr Sokurov, un film elaborat cu minuțiozitate și polișat ca o bijuterie, cu părți ce fac trimiteri la docu-dramă și altele de-a dreptul poematice, cu o densitate a imaginilor și a mesajului copleșitoare, şi cu o cadență ce îți taie respirația.
Cod Roşu la Londra va stârni fără îndoială dispute, căci mulţi îşi vor pune întrebarea după vizionare , dacă nu cumva Mike alias Gerard moare „mai hard” decât o făcea Bruce Willis în toată seria în care unii se chinuiau să îl extermine,iar el nu se lăsa! Şi sincer, parcă aş înclina balanţa către carismaticul scoţian, care face în calitate de bodyguard al celui mai puternic om al planetei, cât toate serviciile secrete reunite. London has fallen este cel de-al doilea film al seriei, şi îmi pare că nu va fi ultimul, aşa că vom avea parte de urmări similare celor din Taken, în care rând pe rând ăia răii îi fură sau omoară familia lui Mike, aşa că el se va dezlănţui să răzbune/salveze ce are mai scump. Căci pe preşedintele lui l-a scăpat deja de doua ori (de asta sunt „la cataramă”) şi acum după Washington DC şi Londra ar mai putea muta acţiunea într-un loc exotic (gen Bankok, Djakarta sau deșertul Ghobi!) Zic şi eu aşa, să vă fac puţină atmosferizare de început, căci filmul este super action într-un mod cuceritor, are tot ce-i trebuie ca să ne facă plăcere să-l vedem atunci când nu ne dorim să ne problematizeze un scenariu. Aşa că Babak Najafi dă adunarea unei pleiade de actori în stare să joace orice, darămite un scenariu de action/crime/thriler. Şi aşa îi vedem la treabă, ba în rol de vicepreşedinte, agent secret, preşedinte, soţie, colegă pe: Morgan Freeman, Angela Bassett, Aaron Eckhart, Radha Mitchell, Melissa Leo şi, evident, pe Gerard Butler, rasat, carismatic, dur şi profesionist într-un mod cuceritor.
Trebuie să ne mândrim că dintre toate țările, România este prima care vede acest nou episod al francizei (cu o săptămâna înaintea premierei americane!), așa că avem un motiv în plus să „propagăm” veștile acum că am beneficiat de acest statut privilegiat pe care îl datorăm Freeman Entertainment, care a devenit un nume respectat pe piața distribuitorilor de film.