După ce în 2014 atrăgea atenţia la Cannes cu White Dog, parabolă ce îi avantaja pe câini în detrimentul oamenilor și era în esenţă o axiomă comportamentală biblică (cu ce măsură măsuri, măsura-ți-se-va!), iată că anul acesta Kornél Mundruczó revine cu acest Jupiter’s Moon, un film despre realităţi cu care ne confruntăm (criza migranţilor) cărora le aplică o grefă de supranatural, cât să ne dea un imbold la fantezie şi un motiv să nu capotăm în lupta cu viaţa.
Şi ca întotdeauna lumea lui Mundruczó este crudă, în ea coexistând antagonic personaje pure (sunt cele care în final restabilesc echilibrul, acordând şanse celorlalţi) dar şi marginali ce îşi urmează doar propriul interes.
Într-un adevărat bombardament mediatic după cele 13 nominalizari la Oscar și ceremonia de decernare a Globurilor de Aur, vizionarea acestui film se anunța apriori una incitantă. În primul rând pentru că Guillermo del Toro nu știe să facă filme comune, fiecare dintre producțiile lui mai adăugând încă o valență acestui creator absolut special, și în al doilea – pentru că în lumea asta nebună în care trăim- eu simt permanent nevoia să mă întorc în poveste. 
Nu cred că suntem doar nostalgici după Bagheera copilăriei noastre dacă ne-a cucerit din prima T’Challa, fiul regelui din Wakanda, supereroul care transformat în panteră devine păstrătorul tradițiilor și al bogățiilor țării natale, un tărâm pe care nu îl poate accesa decât propriul popor. Și în plus cred că întreaga comunitate afro-americană e pe modul “standing ovations” după parada de actori formată din Chadwick Boseman, Michael B Jordan, Lupita Nyong’o, Angela Bassett, Forest Whitaker, Danai Gurira, pata de culoare fiind dată de Martin Freeman (foarte palid, hahaha), pentru că pentru amuzament a fost folosit Andy Serkis. Nah, să vedeți și voi albii cum e să fiți discriminați! 
Radiotopic 