Filmul lui Paul Negoescu se înscrie în linia tradiţională a comediilor pe care publicul le iubeşte fără rezerve, la care aderă spontan dintr-o nevoie antrenată în anii comunismului de a râde chiar şi atunci când în viaţă nu pare să fie loc de amuzament. Iar crezul declarat al regizorului – de a le aduce zâmbetul pe buze spectatorilor- este materializat în această comedie light, permeabilă şi stenică, în care însă problemele existenţiale majore nu sunt ocolite. Căci nu poate fi ceva mai important decât asumarea propriei vieţi cu tot cu o relaţie şi un copil, iar personajul principal – deşi conferenţiar universitar, nu pare să se fi maturizat într-atât încât să ştie ce vrea să facă din şi cu viaţa lui.
Iar Petru îi are alături- într-o relaţie de prietenie perpetuată încă din anii de liceu – pe doi prieteni ce nu par nici ei cu mult mai evoluați- formând un trio ce ni se înfăţişează într-o desfăşurare de discuții hilare din care transpare infantilismul a cel puţin doi dintre participanţi. Căci Petru ( conf la Politehnica), Andi ( actor fără roluri majore aflat într-un carusel al castingurilor ratate) şi Silviu ( scriitor în căutare perpetuă de subiecte în viaţa cotidiană) se completează magistral, au o dinamică a dialogului ca un joc de ping pong şi îşi pierd vremea pe la cârciumi comentând cu o filosofie doar pe alocuri neaoşă – viaţa, lumea, oamenii. În spusele lor scenaristul strecoară adevăruri fundamentale şi descoperim uimiţi că ni se servesc minunăţii de judecăţi de valoare pe principiul „cine are urechi de auzit –să audă”!
Savoarea vine cu predilecţie din limbaj şi pe alocuri din situaţii, dar comicul este prezent ca o zeflemea care ia cu asalt existențele şi ne dă nouă – spectatorilor- ocazia să râdem, că tot e viaţa din ce în ce mai grea şi nici atât de frumoasă pe cât ar trebui să fie. Iar aşa privite lucrurile parcă ne vine să considerăm comedia un soi de altfel de #Rezist – că , nu-i aşa, ce nu te doboară- te-ntărește, iar râsul și hazul de necaz sunt cele mai bune „vitamine” pentru ranforsarea minții !
Foarte bine în rolurile care li se potrivesc „manuşă” Alexandru Papadopol, Rolando Matsangos şi Radu Romaniuc ( savuros de-a dreptul!), cărora li se adăugă Angela Ioan ( mama lui Petru) şi Nicoleta Lefter, prietena/iubita/potenţiala mamă a copilului lui Petru. Într-un rol mic apare şi Crina Semciuc cu prospeţimea şi autenticitatea ei aproape adolescentine, aşa că tabloul se completează, iar noi căpătăm exact ce ne aşteptam, adică o comedie pe tipar clasic în care se regăsesc poveşti de viaţă universale.
Imaginea Anei Drăghici ne livrează un Bucureşti aproape idilizat de frumos ce e ziua sau noaptea, autentificâd părerea că centrul capitalei e demn de dragostea noastră, iar coloana sonoră cu voci celebre din perioada interbelică adăugă o fărâmă de farmec şi imprima un ritm şi o atmosferă.
Aşa că dacă e să ne luăm după succesul precendentei comedii scrise şi regizate de Paul Negoescu- DOUĂ LOZURI- cel mai vizionat film al anului în care s-a lansat- și deținătorul unui Premiu Gopo, e cazul să ne aşteptăm ca Povestea unui pierde vară să facă o figură similară cucerind publicul care – iată- are nevoie de comedia benignă şi de râsul liber, de personajele amuzante şi de subiectele care nu problematizează ci destind.
Succes echipei, Poveştii, comediei!
Radiotopic 