Nu poate nimeni să nege că un scenariu care porneşte de la un fapt real, cu personaje reale- poate fi mai convingător, chiar dacă istoria este într-atât de spectaculoasă, încât pare neverosimilă. Dar nu e, şi de fiecare dată mai ne spunem iar că viaţa bate filmul- şi îi alimentează pe scenarişti cu idei şi subiecte.
Nu încape nici o îndoială că atunci când există un “precedent” într-un joc video de succes şi vrei să îl adaptezi pt marele ecran, lumea se aşteaptă la ceva de excepţie şi, în caz că nu e chiar aşa întru totul, este dezamăgită ca un copil căruia i s-a luat direct de pe limbă acadeaua. Personal însă am avut prilejul să vizionez filmul fără să fiu în vreun fel tributară jocului, aşa că percepţia mea a fost liberă de preconcepţii, şi m-am bucurat de un film de acţiune, cu multe scene de combat excelent coregrafiate, pe un scenariu ok, cu o echipă de actori cu nume mari şi cu nivele de măiestrie diferite.
Senzația mea la vederea acestui film a fost una asemănătoare cu cea de la vizionarea deschiderii Jocurilor Olimpice din 2008, care s-au desfășurat sub sloganul ”O lume de vis”. Foarte adevărat, o deschidere magnifică acum opt ani și o prezentare de același calibru pentru un film chinezesc – poate cel mai scump de până acum! Au fost curtate nume mari, atât din lumea regizorală, cât și cea actoricească! James Horner ar fi trebuit să compună coloana sonoră, dar nu a mai fost să fie (RIP). Apoi cei trei actori americani, Matt Damon, Willem Dafoe și Pedro Pascal (de origine chiliană, propulsat de Game Of Thrones și Narcos) au fost secondați de categoria grea a actorilor chinezi: Andy Lau (este primul film al lui de la Hollywood, dar unul dintre cei mai scumpi actori din Hong Kong de la mijlocul anilor 89) și Hanyu Zhang. Și crema numelor grele e completată de directorul de imagine Stuart Dryburgh (Alice Through the Looking Glass)! Camerele digitale -Arri Alexa 65, au fost mânuite de asistentul preferat al regizorului- Zhao Xiaoding, iar editori de imagine au fost Mary Jo Markey (Star Wars: The Force Awakens) și Craig Wood (Pirates of the Caribbean). Voila! (mai mult…)
Michaela spune:
Sincer, finalul acestui an mă găseşte ceva mai obosită de experimente şi extravaganţe cinematografice, şi mai dornică să apreciez un film clasic, de “origine controlată” , capabil să furnizeze o stare, o emoţie, un gând. Aşa că Aliatul lui Zemeckis a venit pe un teren fertil şi a cules roadele aşteptărilor mele. Şi uimitor nu e până la urmă scenariul – care porneşte de la o poveste reală, investit fiind astfel încă de la început cu o veridicitate care miscă, dar dă şi acurateţe – ci apariţia eclatantă a lui Brad Pitt, cu şarmul şi frumuseţea lui fără vârstă, care îl fac – după părerea mea – cel mai charismatic şi mai perfect exemplar masculin al cinematografiei actuale. Este fără cusur în toate cele, şi nu avem nici o scăpare sub asaltul farmecului lui particular, aproape de nedefinit, dublat de o măiestrie ce îi dă lejeritatea de a se poziţiona confortabil în orice rol. Aşa că după partitura de acum un an din By The Sea, filmul regizat de Angelina Jolie, care pare să fi fost o curtoazie dedicată (înca -pe atunci) soţiei, mai degrabă decât o alegere personală, Max Vatan- un gen de James Bond în vreme de război- ne apare cu atât mai spectaculos- cu cât e şi uman (cu tot cu iubirea interzisă pentru care luptă, cu tot cu lacrimi pe obraz și ploaie în păr, de-a valma cu vulnerabilităţi şi duritate extremă!) şi mai “accesibil”. Nici măcar Marion Cotillard, care este definiţia însăşi a expansivităţii şi volubilităţii franceze, nu reuşeşte să îi umbrească haloul lui Brad, cu toate că între ei este o chimie palpabilă aproape, care a dat apă la moara multora să vadă o poveste ce ar fi trecut dincolo de scenariu. Dar mai presus de speculaţiile presei de scandal, nouă ne rămane filmul acesta frumos, cu doi actori înzestraţi, care ne dăruiesc două personaje capabile să impresioneze şi să rămână memorabile. (mai mult…)
E normal să îţi doreşti miraculosul în viaţă , după cum e la fel de normal să nu ştii unde să îl găseşti! Dar dacă vei merge să vezi Fantastic Beasts, ai o şansă să înţelegi că totul e în poveste! Aşa că e de ajuns să îngădui magiei să intre în viaţa ta, să crezi că dincolo de realitatea anodină există şi altceva, o lume fantastică în care operează –paradoxal- cam aceleaşi legi! Aşa că prietenia, dragostea, loialitatea reprezintă aceleaşi valori şi în această dimensiune a fabulosului. Fantastic Beasts este –fără îndoială- o creaţie uimitoare, un film care te urmăreşte după vizionare şi al cărui reverb se face simţit cu şi mai mare acuitate la o revizionare, căci filmele de suflet trebuie şi sunt neapărat revăzute iar şi iar…
Aparent am putea crede că un scenariu despre un contabil, o meserie ultrarespectabilă şi ofertantă, dar cam anostă, nu ar fi tocmai ceva care să ne uimească, să ne ţină cu sufletul la gură şi să ne dea adrenalina care- poate, unora dintre noi le lipsea. Şi totuşi asta se întâmplă în acest film semnat de Gavin O’Connor, cel care în 2011 ne dăruia The Warrior ( nominalizat la Oscar), o dramă intensă cu Nick Nolte şi Tom Hardy , dar şi excelentul serial The Americans, cotat cu 8,2 de public, după ce tot în 2016 ne-a mai propus şi Jane Got a Gun, o acţiune-dramă-western, cu Natalie Portaman, Joel Edgerton, Ewan McGregor şi Ricky Lee.
Poate unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei toamne, Inferno marchează o schimbare stilistică a felului în care –pasionat de literatura lui Dan Brown, Ron Howard regizează acest al treilea film al francizei. Și evident ca un creator de asemenea calibru nu putea să meargă pe aceeași rețetă pe care a folosit-o în The Da Vinci Code din 2006 sau Angels & Demons apărut în 2009. Așa se face că Inferno începe cu imagini ce par un experiment cinematografic, în care viziuni apocaliptice se întretaie cu personaje grotești și voci halucinante, în care mișcarea este segmentată și atmosfera copleșește, asta preț de câteva minute, până ni se dă și “codul” acestei introduceri. Și dacă în cele două filme precedente ale seriei acțiunea intensă se derula ca într-un policier classic, subiectul vizând decriptarea unor mistere colosale ale religiei, aici scriptul ne aduce o luptă pentru rezolvarea unui puzzle de care depinde soarta omenirii. (mai mult…)
Michaela crede că:
Are you a watcher or a player? Pare simplă împărţirea asta, cu căprării delimitate clar: te uiţi sau acţionezi! Numai că în cazul acestui joc on line care se desfăşoară în timp real, „privitorul” este cel care îl pune pe jucător să facă diverse, acest personaj colectiv fiind autorul moral al acţiunii, datele din conturile de pe reţelele de socializare fiind materialul cu care se imaginează provocările acestei nebunii care se numeşte Nerve. Şi nu mă miră nicicum că dincolo de adrenalină jocul devine periculos, atâta timp cât nesaţul pentru spectacol este fără margini. Acelaşi care îi face pe telespectatori să fie captivaţi nebuneşte de reality show-urile care au ajuns să împânzescă programele televiziunilor, exaltând ferocitatea şi nimicnicia privitorilor, şi pervertind orice prin felul în care concurenţii se expun şi se lasă umiliţi şi manipulaţi de producători. Spectatorul este cel care cere, concurentul este cel care dă, televiziunile sunt cele care câştigă!
Cine afirmă că Suicide Squad nu e o producţie care să te ţină cablat la scenariu…are dreptul la părearea lui, după cum şi eu am la a mea. Şi recunosc, aşteptam filmul ăsta ştiind că David Ayer n-ar putea livra decât ceva “în forţă”, căci filmografia lui cuprinde pe lângă Fury – Sabotage, Commando, End of Watch, Last Man şi Street Kings. Aşa că pornind de la premisele acestea, cu trailerele vizionate şi cu ideea că, deşi se revendică în mod clar din megafranciza Batman, această creaţie ar putea fi dinamică, interesantă şi fresh! Ceea ce a şi fost!
Ori de câte ori revăd un film al copilăriei sau adolescenţei, sau un nou episod al unei francize care datează de atunci, mă întreb cum o să rezonez găsind totul upgradat la zilele noastre, în alte culori, cu alte efecte, personaje, actori, viziuni. Iar răspunsul vine firesc, cam acelaşi de fiecare dată. Sufletul nu îmbătrâneşte – doar mintea! Dacă sufletul cu care priveam în acel “atunci” este nepervertit în “acum”, emoţia este acolo, fascinaţia e prezentă, şi trăim totul cu ochii dilataţi şi respiraţia tăiată, exact ca prima oară. Dacă însă mintea deja a îngropat sufletul şi a preluat “conducerea” navei care suntem, atunci vom altera tot ce ne-ar putea face să ne bucurăm iar deplin, să fim autentici şi să ne regăsim trepidaţia şi energia începutului, uimirea, aventura.
Radiotopic 