Într-o perioadă dominată de nominalizările la Oscar, iată un film de animație care ne propune și un personaj (secundar) tandru, atent, “îmbrățișabil”, care te face să îți dorești spontan să îl ai aproape, întru beneficiul corpului, sufletului și minții. Despre Baymax o să mai vorbesc…dar cine sunt ceilalți..5? (mai mult…)
Ca să înțelegem The Water Diviner e nevoie mai întai de o restituire a istoriei scrise în Peninsula Gallipoli, începute în aprilie și încheiate în decembrie 1915, în timpul Primului Război Mondial.
Anul trecut s-au celebrat 100 de ani de la izbucnirea primei conflagrații mondiale, iar în aprilie anul acesta sunt 100 de la încercarea cuceririi Istanbulului și obținerea controlului asupra strâmtorii Dardanele de către Aliați. Istoria consemnează hotărârea și spiritul de sacrificiu al turcilor, căliți în războaiele balcanice, în timp ce Aliații erau neexperimentați și neobișnuiți cu mediul ostil din Gallipoli. Și deși cei dintâi au repurtat o victorie zdrobitoare în peninsula, paradoxal, au pierdut războiul. Asta nu fără a se opune cu îndârjire trupelor ANZAC- „Corpul de armate al Australiei şi Noii Zeelande”, ceea ce a condus la pierderi imense de ambele parți beligerante, iar din cei 46.000 de soldați ai aliaților căzuți în această campanie, 11.000 au fost australieni şi neozeelandezi. (mai mult…)
De mult nu am mai mers la un film cu un orizont al aşteptărilor atât de înalt, şi care să nu fie demolat după vizionare, sau măcar coborât sub limita de la care începi să te uimeşti. Cu Birdman însă am răsuflat uşurată căci nu a fost nevoie să fiu dezamăgită: mi-a oferit mai mult, m-a făcut să mă bucur, dar m-a şi problematizat, şi deşi unii îl cataloghează drept comedie neagră, eu am rezonat la el ca la o dramă. Viziunea lui Alejandro González Iñárritu (regizorală şi de scenarist), inovatoare și îndrăzneată, ne propune o serie de lupte interioare ale personajelor cu ego-urile proprii, fiecare dintre ele apropiind demersul când de un thriller psihologic, când de o parabolă, fiind când o incursiune în lumea teatrului, când o introspecție hilară sau dureroasă, când o dihotomie a personalităţii, când o plonjare în imaginativ. (mai mult…)
Când am auzit cine e regizorul lui Blackhat – Michael Mann – am zis: nu o fi vreun Insider, dar măcar un Heat acolo, de sămânță, sau vreo lentilă anamorfică tot o sa avem.
Când am auzit de titlu și am văzut trailerul m-am gândit: Wow! Să vezi ce ne scoate ăsta ”hecăreala” din cap și ne umple de interpelări sql sau atacuri de tip Cross Site Scripting! Sau poate vom fi sfătuiți să învățăm Linux, Perl sau Python! Adică, nu să dăm flood ca târlanul, ci să devenim Robin ”Hoodzi” ai ciberneticii. Și musai să ne luam un nume şmecher,criptat, ca să știe lumea cine e „barosanul” în această lume virtuală. (mai mult…)
La început a fost Parisul (ce coincidență macabră să pomenesc de Paris, ținând cont de evenimentul sângeros din redacția „Charlie Hebdo” întâmplat acum câteva zile), apoi a venit Istanbulul – mult mai puțin ofertant – iar acum, în a treia parte, Los Angeles este teatrul de operațiuni al story-ului deja clasicizat,”unul împotriva tuturor”. (mai mult…)
Into The Woods este un musical cu o distribuţie tare, în care povestea este un puzzle format din mai multe scrieri celebre ale fratilor Grimm (Cenuşăreasa, Scufiţa Roşie, Rapunzel şi Jack şi vrejul de fasole ), toate amestecate şi legate cu fundiţă de o nouă întamplare ai cărei protagonişti sunt un brutar, soţia lui şi o vrăjitoare rea. (mai mult…)
Începută în 2006 cu prima Noapte la Muzeu, continuată în 2009 cu Battle of the Smithsonian, trilogia lui Shaun Levy ajunge la final cu această a treia parte, Secret of The Tomb, în care apare pentru ultima oară Robin Williams, inegalabilul, comicul cu ochii triști care ne-a bucurat și înseninat atâtea vizionări cu talentul și uimitoarea lui versatilitate artistică. (mai mult…)
Cu un scenariu inspirat de celebrul muzical “Annie” al lui Thomas Meehan (pe muzica lui Charles Strouse și versurile lui Martin Charnin), această variantă 2014 regizată de Will Gluck te cucerește de la primul cadru. Chiar dacă știm piesele și cunoaștem sinopsisul, filmul este cuceritor, prezenței electrizante a lui Quvenzhané Wallis -ce o interpretează pe Annie- adăugându-i-se acele ale lui Jamie Foxx, atât de muzical încât l-a interpretat genial pe Ray Charles în 2004, a lui Cameron Diaz – care nu prea are voce, dar e credibilă în rol de asistent maternal, a australiencei Rose Byrne- foarte veridică și extraordinar de talentată și a lui Bobby Cannavale- care pare predestinat acestui gen de rol. (mai mult…)
Nu încape îndoială că Peter Jackson a redimensionat genul fantasy cu filmele după romanele lui J.R.R. Tolkien, tot așa cum Matrix al fraților Wachowski o făcea cu SF-ul în 1999. După Stăpânul Inelelor nimic nu a mai fost la fel în cinematografie, iar acesta este unul dintre marile merite ale lui Jackson, pe lângă curajul extraordinar de a porni acest demers artistic, ecranizarea unor romane de o asemenea valoare și complexitate. Și chiar dacă am citit cărțile, deîndată ce am văzut filmele trilogiilor, am fost iremediabil seduși de felul în care ele spun povestea, de chipurile pe care le dau personajelor, de natura și aparițiile fabuloase, într-un cuvânt de tot ce ne arată, sugerează și învață aceste filme de excepție. (mai mult…)
Am încercat să îi găsesc cusururi filmului ăstuia, în speranța că asta mă va ajuta să înţeleg de ce producătorii americani amână lansarea lui, pasându-şi-l într-un ping pong nesfârşit şi total neproductiv din toate punctele de vedere. Şi, deşi se pare că abia după ce l-au terminat de făcut s-au gandit la marketing, vânzări , strategii de PR și impact la public, şi au tras oarece concluzii care nu au fost mulţumitoare sau conforme cu panseurile lor “post factum”(proaste toate – dacă mă întrebați pe mine!). (mai mult…)
