Radiotopic

Michaela spune despre BIRDMAN- Omul Pasăre sau Virtutea nesperată a ignoranţei:

De mult nu am mai mers la un film cu un orizont al aşteptărilor atât de înalt, şi care să nu fie demolat după vizionare, sau măcar coborât sub limita de la care începi să te uimeşti. Cu Birdman însă am răsuflat uşurată căci nu a fost nevoie să fiu dezamăgită: mi-a oferit mai mult, m-a făcut să mă bucur, dar m-a şi problematizat, şi deşi unii îl cataloghează drept comedie neagră, eu am rezonat la el ca la o dramă. Viziunea lui Alejandro González Iñárritu (regizorală şi de scenarist), inovatoare și îndrăzneată, ne propune o serie de lupte interioare ale personajelor cu ego-urile proprii, fiecare dintre ele  apropiind demersul când de un thriller psihologic, când de o parabolă, fiind când o incursiune în lumea teatrului, când o introspecție hilară sau dureroasă, când o dihotomie a personalităţii, când o plonjare în imaginativ.

Fluent, magistral condus și coregrafiat, filmul este o provocare intelectuală autentică şi un demers artistic remarcabil, care clamează  şansa de a comenta (critic!) statutul cinemaului american  creator de francize din care actorii principali se desprind cu greu și cu sechele.

De la început trebuie să vă spun că filmul nu este pentru oricine, dar dacă eşti pregătit să primeşti ce iţi oferă, vei avea satisfacţii incomensurabile. Şi dacă până acum Alejandro González Iñárritu ne-a copleşit cu Amores perros, 21 Grams, Babel și Biutiful, filme de un dramatism acut și cu o  sinceritate abruptă, care arată chipul hidos al violenţei , al nebuniei sau pe cel al hazardului, cu Omul pasăre avem o abordare graduală a poveştii care ni se dezvăluie în straturi, fiecare  adâncind drama, chiar și atunci când e vorba de umor negru. Nu este un film puzzle, dar subiectul se coagulează pe parcurs, nu se revelează dintr-o dată, aşa că devenim părtaşi cumva la călătoria personajelor, mult mai mult decât la orice alt film, ca la o piesă de teatru unde spectacolul se întâmplă sub răsuflarea sălii, în vibraţia contopită a spectatorului cu actorul. Şi nu pare în nici un fel că acest dipol vremelnic, menit să se destrame la finalul reprezentaţiei, este în vreun fel inferior trăirilor prinse pe peliculă (un paradox al acestui film, care este in fapt o pledoarie pro teatru!)

Ce mi se pare genial la Iñárritu, este felul în care trasează culoarele pe care evoluează personajele piesei-film. Fiecare  luptă cu ceva ( alter ego, dependenţă, prejudecăţi, incertitudine,frustrare,narcisism,vanitate, etc) fiind într-un perpetuu conflict interior, pe care se grefează satira amară asupra showbizului – şi care se cristalizează în crize morale şi existenţiale, unele fruste, altele prezentate metaforic. Peste toate regizorul aruncă breşe de film de artă – Antonio Sanchez cântând la tobe în backstage sau pe stradă, un homeless declamând monologul din Macbeth în spatele teatrului – ca pe niște ferestre spontane menite să lumineze şi să puncteze un cadru sau altul.

Distribuția este una de excepție: alături de Michael Keaton- într-un reviriment de carieră în rolul lui Riggan-îi vedem pe Edward Norton, Naomi Watts, Zach Galifianakis, Andreea Riseborough, Emma Stone, Lindsey Duncan și Amy Ryan, nici unul dintre ei ales la întâmplare, ci cu o  adevărată știintă a evaluării potențialului și valențelor fiecăruia în parte, dar și a felului în care pot interacționa ca personaje întru crearea magiei pe ecran.

Până la final acest dans pe sârmă – la mare înălţime – al lui Riggan, excepțional jucat de Michael Keaton – este mult mai mult decât cronica unui actor cu probleme de personalitate – este linia insesizabilă a distincţiei între realitate și ficţiune, este echilibristica profesională tragică a celor care nu vor să se depersonalizeze fiind la infinit un singur personaj şi aleg să evadeze din francizele cinematografice, este o parabolă a existenţei artistice care trebuie să-si descopere un contrabalans pentru a supravieţui.

Birdman sau Virtutea nesperată a ignoranţei este fără îndoială un film de Oscar, îndrazneţ şi magic-realist, plin de staruri, care trebuie văzut nu doar o singură dată!

Marcel spune despre Birdman:

Știam că nu merg la un film la care să mă relaxez, mai ales la unul regizat de “El Negro” și în plus cu un actor care de 6 ani nu a mai avut un rol principal.

Despre Birdman, filmul fostului DJ și director de post de radio, Iñárritu, pot spune din start că e frumos-ciudat…! Frumos – pentru că nu am mai văzut de mult așa o aliniere perfectă a cadrelor sau o urmărire continuă cu camera a personajelor prin foaier, culoarele teatrului, străzi, fără să mă deranjeze sau să mă obosească – și ciudat pentru că, așa cum declară chiar regizorul, fiecare film al lui e ca un vis…(asemeni lui Nichita, poate, care scria: Ce vis ciudat mă străbătu azi noapte).

Alejandro González Iñárritu știe să surprindă chiar de la început când prezină un om care pare sa-și fi depășit barierele obișnuite ale ființei (e calm, levitează, are puteri telekinetice). Apoi descoperi că același om în aparență echilibrat e chinuit de îndoieli, de slăbiciuni, de crize existențiale, obsesii, de întrebări (majoritatea fără răspuns), de invidii profesionale, iar acele puteri supranaturale îi aparțin-în fapt- fostului personaj pe care l-a întrupat și care i-a adus milioane de dolari în cont și succesul mondial.

Dialogurile sunt  pe alocuri spumoase, iar sursa glumelor inepuizabilă: ex. Cu cine poți înlocui rapid un actor care a primit un reflector în cap, înainte de premieră? Cu Woody Harrelson? Neh…că e ocupat cu următorul Hunger Games! Cu Robert Downey Jr.? Nope,  e prins cu The Avengers! Michael Fassbender? Nu, nu! E angajat în noul X-Men!Dar Jeremy Renner?…. Cine e Jeremy Renner?                 Citit- totul pare fad, dar mimica actorilor, dinamica, unghiul de filmare, luminile, fac din această glumiță livrată la foc automat- un deliciu absolut, puțin cinic însă.

Apoi nu știu ce e acest  Birdman: teatru în film sau film în teatru, pentru că regizorul folosește formule secrete pentru a stabili echilibrul dintre două arte, și tot el le dorește pe amândouă, dar nu oricum, ci concomitent și în aceeași poveste.

Din prima dă năvală Zach Galifianakis, contabilul și prietenul personajului principal, care nu abandonează umorul care-l caracterizează, ci îl rafinează. Ca un fulger apare Edward Norton, care livrează ca o mitralieră replici rapide dintr-un scenariu pe care îl știa deja pe de rost, deși nu era încă distribuit în rol, iar Emma Stone, cu aceiași ochi de căprioară e când instabilă, când tumultuoasă,când tandră, când dură, când calmă și melancolică- perpetuînd parcă dualitatea propriului tată. Naomi Watts este ca un copil înspăimântat de debutul pe Broadway, pe care-l aștepta de mulți ani, iar acum când el are loc, își dorește susținerea dar și confirmarea celor din jur (de la regizor ar fi ideal!). Personajul jucat de Andrea Riseborough are o aventură cu fosta vedetă de film și actualul regizor de teatru, care încă își mai iubește soția de care a divortat, jucată de Amy Ryan, deși a înșelat-o chiar în ziua aniversării căsătoriei. Totul pare înnodat iremediabil, dar la o mai atentă privire, canavaua intrigii ni se arată distinct și clar.

Ce e surprinzător e faptul că filmul nu devine un instrument al spectacolului de teatru, dar nici viceversa! Ba chiar aș spune că filmul rămâne film , iar teatrul teatru, ceea ce pare imposibil la prima vedere, dar perfect realizat sub bagheta lui Iñárritu.

Am destule scene pe care aș vrea să le revăd pentru a le savura și decripta, nu ca aseară când am inhalat cu nesaț fiecare abur, cadru, replică memorabile: secvența din noaptea premierei când regizorul se întâlnește cu criticul, schimbul de replici dintre cei doi actori – Norton și Keaton – care e ca un boncănit al cerbilor, luminile din New York, interviul din cabina de probă, unde auzi de la întrebări inteligente până la unele superficiale, divagația care are ca temă  ”cine ar fi pe prima pagină de știri, după un accident de avion în care s-ar afla printre alții Riggan Thompson și Clooney? :  actorul care a câștigat pe vremuri milioane cu Birdman sau  George Clooney (un alt Batman!) aflat acum pe val.

Vocea personajului Birdman, care-l bântuie pe Keaton, este tot a lui, dar mai răgușită, cavernoasă (ca în Batman, dar jucat de Christian Bale) și asta chiar dă senzația că el chiar poartă un dialog în contradictoriu cu altcineva și nu cu sine însuși.

Nu e  Amores Perros, 21 Grams sau Babel. E Birdman (clar fiul lui Dedal!) în viziunea unică de regizor și genial orchestrator a lui Alejandro González Iñárritu!

Ne întâlnim la Oscar!

Regizor: Alejandro González Iñárritu

Scenariu: Alejandro González Iñárritu, Nicolás Giacobone, Alexander Dinelaris, Armando Bo

Cu: Michael Keaton, Zach Galifianakis, Edward Norton, Andrea Riseborough, Amy Ryan, Emma Stone, Naomi Watts, Lindsay Duncan