N-aş putea să afirm că Alien se află printre filmele mele preferate, deşi imi place SF-ul, dar un Ridley Scott nu este de ratat, chiar dacă ştii că te asteapta scene “tari” şi sânge din belşug…dar şi o poveste care te pune pe gânduri de fiecare dată, şi personaje care leagă şi/sau dezleagă întâmplările. Aşa că, m-am îmbărbătat înainte de vizionare doar cu gandul la dublul rol al lui Michael Fassbender, curioasă să văd cum or să arate acum extratereştrii. Şi am văzut…parţial, căci -recunosc- am cam stat şi cu mâna la ochi, atunci când scenele de înfruntare între exploratori şi alien-i se derulau ameţitor , într-o sarabandă de lupte inegale, ce se termina invariabil în favoarea creaturii extraterestre- un adevărat predator, care îşi urmăreşte implacabil scopul. (mai mult…)
Sincer, abia ecranizarea asta este un horror autentic, care mă face să mă strâng în mine ca o pupilă lovită de lumină! Căci The Circle- (un simbol al perfectiunii) este în fapt o firmă care propune o societate hibridă, distopică, bazată pe un experiment al unor minţi megalomanice ce îşi doresc controlul panterestru! Iar de aici încolo, filmul lui James Ponsoldt mi-a înghesuit simultan în minte imaginile şi ideile terifiante din The Captive, sau Nerve, sau Snowden, sau câte şi mai câte altele, toate dădătoare de fiori reci pe şira spinării!
De ce, Faye Dunaway? Si de ce chiar si , Carrie-Anne Moss? Doua nume importante ale ecranului care se regasesc pe genericul acestui Bye-Bye Man, care le-a livrat doua roluri din care nimeni n-ar fi putut face minuni, oricât de mare ar fi fost şi strădania şi talentul! Şi atunci de ce să accepte să joace într-un film plin de clişee- deşi ideea bine exploatată- cea a halucinaţiilor, a pornirilor netratate medical care au dus la tragedii precum masacrul din 1999, de la liceul Columbine- ar fi fost îndeajuns de ofertantă pentru un scenariu notabil? (mai mult…)
Filmul ăsta este unul care o să fie inclus fără probleme în grilele tuturor televiziunilor, şi o să-l vedem la nesfârşit, pentru că dincolo de orice, răspunde unor cerinţe necesare şi suficiente pentru producţiile de categoria B: are ceva acţiune, e cu bătăi şi împuşcături, cu politişti corupţi şi traficanţi, în distribuţie se regăsesc actori cunoscuţi şi are un final mulţumitor, care încheie ori pontos, ori lasă loc pentru o continuare. Asa că din postura unei atari producţii, Sleepless are o construcţie într-atât de previzibilă încât o să îi facă pe mulţi să se umfle în pene că “intuiesc” scenariul mai ceva ca mama Omida! Iar ăsta e un atu la public, oricare ar fi acela.
Cu titlul ăsta te-ai aştepta să vezi un film cu un mesaj motivaţional, care să îţi mai servească încă un exemplu de cum să îţi trăieşti viaţa şi să înfrunţi tot ce ea îţi oferă. Dar dacă te grăbeşti să-l vâri pe Gore Verbinski în tiparul ăsta, ai ratat din start înţelesurile, pe care el şi numai el le deţine pe de-a-ntregul, şi ni le serveşte şi nouă într-o peliculă ce dă citate permanent din toată filmografia de gen.
Sezonul filmelor de groază este mereu deschis, nu e un moment anume care să fie adecvat, așa că depinde numai de dispoziție! Eu am avut chef de un film horror, dar nu am ieșit devastat de spaimă de la Incarnate, produsul lui Brad Payton (Cats and Dogs 2: The Revenge of Kitty Galore, Journey 2: The Mysterious Island, San Andreas), un regizor tânăr, mai cunoscut datorită producțiilor cuminți și chiar dedicate copiilor. Poate aici e buba: nu a dorit să sperie convingător, să nu îi afecteze pe minori și să nu se mai bucure, mai ales cei din Canada, de Dr. Super Pantaloni. (mai mult…)
Fata din tren este unul dintre acele filme care nu îţi îngăduie să le abandonezi nici o secundă, căci te târăşte în sarabanda trăirilor, intrigilor, încâlcelilor psihologice şi psihanalitice, într-un fel care nu ratează spectatorul, fie că a fost mai întâi cititor al romanului după care s-a ecranizat pelicula, fie că nu. Şi poate că pierzi dacă nu ai parcurs întâi textul, sau poate nu, căci pelicula îţi propune într-o manieră interesantă, secvenţial, cu decupaje şi flash-back-uri înseriate după o logică particulară, un subiect clasic, în care personaje cu diferite grade de vinovaţie faţă de sine sau faţă de alţii adaugă straturi unei acţiuni care te ţine în chingi. Fiecare erou din scenariu are o poveste încâlcită, târăşte după el o dramă, parcurge un traseu interior în care se zbate, se luptă să se domine sau să îi domine pe alţii, îşi înfruntă slăbiciunile sau cade pradă lor, este altceva decât pare, totul cu tuşe ce frizează pe alocuri patologicul şi imprimă tensiune unui ritm susţinut din secvenţe.
S-ar părea că anul acesta s-a deschis sezonul la thrillere în cinematografia româna, de vreme ce, după TUDO al lui Iura Luncaşu avem acum această producţie semnată ca scenariu şi regie de Bogdan Mirică. Iar dacă primul alegea o abordare mai light a genului, mai mult pe sugestie, în stil blair- witch project, cel de-al doilea optează pentru o variantă viscerală, care îţi induce o emoţie acută şi te lasă într-o perplexitate nemaîntâlnită de mult în cinematografia noastră.
Amândouă însă fac asta în stilul carpato-dunărean clasicizat de Mioriţa, Moara cu noroc sau Baltagul, iar ceea ce ne sperie cu adevărat nu este ce am fi tentaţi să credem, ci oamenii reduşi la dimensiunea lor animalică, ilustrând celebrul citat din Plaut “homo homimi lupus”- fără sentimente, fără morală, fără limite, banul, câştigul, puterea fiind singurele criterii de acţiune şi scopul suprem în viaţă.
Să ajungi de la Serena van der Woodsen la surferița Nancy e chiar un salt…nu mortal, dar îndrăzneț! Anul trecut era pururi tânăra Adaline, așa că eu încă am rămas cu imaginea lui Blake Lively de fată frumoasă, talentată și devreme acasă (Și de mamă de copil și nevastă a lui Ryan Reynolds). Așa că nu pot sa afirm că nu m-am mirat când am văzut că regizorul spaniol Jaume Collet-Serra (Orphan, Unknown, Non-Stop), care preferă filmele horror și de acțiune, a ales-o pe fragila Blake Lively drept protagonistă. Și nu se descurcă rău în postura de actor pus să joace singur (ok, nu e Tom Hanks din Cast Away!), cu răni la picior și cu nas umflat (pe care și l-a spart pe bune într-o secvență cu baliza).
Exceptional cineast, Thomas Vinterberg ne bucura prin dubla prezenta la Festivalul Filmului European cu noua sa productie The Commune, dar si cu drama din 2012, The Hunt, al carei coautor al scenariului este alaturi de Tobias Lindholm. Intensa, problematizanta si dura aceasta drama te face sa te revolti, te indigneaza si te emotioneaza pana la lacrimi si iti dinamiteaza intelegerea printr-o poveste relativ simpla, care este o demonstratie cinematografica a felului in care un fapt aparent minor, o minciuna a unui copil, poate degenera si distruge vieti.
Ceea ce ne uimeste in acest film este usurinta cu care oamenii se grabesc sa dea verdicte fara sa cerceteze daca nu cumva sunt bazate pe fapte nereale, felul inuman in care hartuiesc si trateaza un semen fara nici cea mai mica urma de compasiune, dar mai ales instinctele primare, de carnasier ce guverneaza micile comunitati in care legea o fac nu doar reprezentantii ei, ci si oamenii , de multe ori fara a discerne, fara a gandi, fara a cantari faptele si a cerceta radacina raului. Filmul este guvernat de o tensiune in crescendo, cu atat mai coplesitoare cu cat vine sa se cladeasca pe linistea aparenta a acelui gen de comunitate in care toata lumea se stie, peste care un presupus caz de agresiune sexuala asupra unui copil asterne multiple straturi de ura, neputinta, suferinta, razbunare, durere, discriminare, umilinta si nebunie escaladata.
Personajul principal este interpretat exceptional de Mads Mikkelsen, care isi mai pune inca o data in valoare imensul talent, versatilitatea si stiinta speciala a expresiei si a limbajului non verbal, fapt care i-a adus in anul lansarii premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, pentru rolul Lucas, ofertant in mod special pentu ca ii prilejuieste desfasurarea intr-o partitura in registru major, plina de trairi extreme si de sansa de a face un personaj remarcabil prin statura morala, si care alege sa nu se schimbe, sa nu se inraiasca, ramanand demn, egal cu el insusi, indiferent de felul in care ceilalti il trateaza, deplin incredintat ca are constiinta curata iar adevarul este de partea lui.
Intr-un paradox ce pare aproape o hipnoza colectiva, toti cei care ar fi putut sa se indoiasca de vinovatia lui, nu o fac, Lucas fiind condamnat apriori, fara drept de apel, putinele persoane care lupta pentru si alaturi de el fiind fratele si cumnatii, fiul si proaspata iubita. In rest toate emotiile impartasite in timp cu prietenii de-o viata, toate experientele comune, amintirile, copilaria, adolescenta si tineretea traite laolalta nu mai inseamna nimic in fata tavalugului unei vinovatii prefabricate, argumentate circumstantial si alcatuite de fapt din frustrarile, ignoranta, rautatea, micimea umana si agresivitatea celorlalti, proiectate asupra personajului Lucas.
Este uimitor felul in care Vinterberg manuieste emotiile fruste si trairile primare, nedecodand prea mult si implicand major spectatorul, care se vede nevoit sa-si gaseasca propria grila cu care sa citeasca filmul. Emotional The Hunt nu te scapa din chingi nici o clipa, balansul antitetic aproape neverosimil al personajelor pozitive si negative fiind pana in ultima clipa unul neasteptat.
Finalul deschis, abrupt, atipic ne confrunta cu intoleranta manifesta – ce pare sa nu lase loc absolvirii de cruzime si vina, validand inca o data talentul si inspiratia regizorala a lui Thomas Vinterberg. Sa nu uitam ca a fost un veritabil prodigy child al cinematografiei, ca in 1989 era cel mai tanar student al Facultatii de Film daneze, iar pelicula lui de absolventa, The Last Call , a fost nominalizata la Oscar in 1994.
Provocatoare si realista intr-un mod socant, aceasta drama psihologica pune fata in fata limitele naturii umane vs personajul colectiv reprezentat de comunitate si ne ofera un thriller remarcabil condus regizoral, jucat si filmat – ce arunca in scena teme majore precum intoleranta si injustetea acuzatiilor nefondate, intr-o lume care nu iarta si nu uita.
Don’t think it! Don’t say it!
Sezonul filmelor de groază este mereu deschis, nu e un moment anume care să fie adecvat, așa că depinde numai de dispoziție! Eu am avut chef de un film horror, dar nu am ieșit devastat de spaimă de la Incarnate, produsul lui Brad Payton (Cats and Dogs 2: The Revenge of Kitty Galore, Journey 2: The Mysterious Island, San Andreas), un regizor tânăr, mai cunoscut datorită producțiilor cuminți și chiar dedicate copiilor. Poate aici e buba: nu a dorit să sperie convingător, să nu îi afecteze pe minori și să nu se mai bucure, mai ales cei din Canada, de Dr. Super Pantaloni. 
Radiotopic 