Filmul lui Paul Negoescu se înscrie în linia tradiţională a comediilor pe care publicul le iubeşte fără rezerve, la care aderă spontan dintr-o nevoie antrenată în anii comunismului de a râde chiar şi atunci când în viaţă nu pare să fie loc de amuzament. Iar crezul declarat al regizorului – de a le aduce zâmbetul pe buze spectatorilor- este materializat în această comedie light, permeabilă şi stenică, în care însă problemele existenţiale majore nu sunt ocolite. Căci nu poate fi ceva mai important decât asumarea propriei vieţi cu tot cu o relaţie şi un copil, iar personajul principal – deşi conferenţiar universitar, nu pare să se fi maturizat într-atât încât să ştie ce vrea să facă din şi cu viaţa lui.
Într-un adevărat bombardament mediatic după cele 13 nominalizari la Oscar și ceremonia de decernare a Globurilor de Aur, vizionarea acestui film se anunța apriori una incitantă. În primul rând pentru că Guillermo del Toro nu știe să facă filme comune, fiecare dintre producțiile lui mai adăugând încă o valență acestui creator absolut special, și în al doilea – pentru că în lumea asta nebună în care trăim- eu simt permanent nevoia să mă întorc în poveste. 
Nu cred că suntem doar nostalgici după Bagheera copilăriei noastre dacă ne-a cucerit din prima T’Challa, fiul regelui din Wakanda, supereroul care transformat în panteră devine păstrătorul tradițiilor și al bogățiilor țării natale, un tărâm pe care nu îl poate accesa decât propriul popor. Și în plus cred că întreaga comunitate afro-americană e pe modul “standing ovations” după parada de actori formată din Chadwick Boseman, Michael B Jordan, Lupita Nyong’o, Angela Bassett, Forest Whitaker, Danai Gurira, pata de culoare fiind dată de Martin Freeman (foarte palid, hahaha), pentru că pentru amuzament a fost folosit Andy Serkis. Nah, să vedeți și voi albii cum e să fiți discriminați! 
