Noul film din gama Star Wars prinde din zbor povestea unuia dintre cele mai îndrăgite personaje ale seriei, Han Solo, căruia îi urmăreşte anii de început decodându-ne câte ceva din ce să ne facă să îl înţelegem mai bine. Iar dacă sarcina asta și-a asumat-o Ron Howard ( mr Cocoon, EDTv, A Beautiful Mind, Rush, The Da Vinci Code, Inferno ssmd), e clar că nu mai e loc de comentarii. Care însă or să existe, căci asta e natura umană! Dar cred că filmul are destula substanță, acțiune şi construcţie ca să putem face abstracţie de părerile referitoare la aviditatea financiară a studiourilor americane ce francizează asiduu şi exploatează orice ocazie de a valorifica o idee de scenariu bănoasă.
Nu cred că suntem doar nostalgici după Bagheera copilăriei noastre dacă ne-a cucerit din prima T’Challa, fiul regelui din Wakanda, supereroul care transformat în panteră devine păstrătorul tradițiilor și al bogățiilor țării natale, un tărâm pe care nu îl poate accesa decât propriul popor. Și în plus cred că întreaga comunitate afro-americană e pe modul “standing ovations” după parada de actori formată din Chadwick Boseman, Michael B Jordan, Lupita Nyong’o, Angela Bassett, Forest Whitaker, Danai Gurira, pata de culoare fiind dată de Martin Freeman (foarte palid, hahaha), pentru că pentru amuzament a fost folosit Andy Serkis. Nah, să vedeți și voi albii cum e să fiți discriminați! 
Când aştepti cu nerăbdare un film imediat ce l-ai văzut pe precedentul, când deja iubeşti un personaj (sau mai multe!), când eşti în atmosfera lui şi trepidezi de la primele cadre, se cheamă că eşti gata vrăjit, şi tot ce vei vedea o să te umple de energie şi o să te bucure. În poziţia asta mă găsesc eu faţă de Guardians of the Galaxy 2, regizat şi scris de James Gunn, care recidivează într-un mod minunat cu acest proiect funny, bine construit şi echilibrat. 
Poți să spui orice despre Rogue One: că-ți place, că nu-ți place, că seamănă, că nu seamănă, că are coloană sonoră excelentă sau că este dezamăgitoare, dar nu poți spune că este la fel sau mai slab realizat ca episodul șapte, în primul rând pentru că e o altă poveste. E ca și cu votul din România: am ajuns să-l alegem pe cel (care credem că e) mai puțin corupt. Adică, răul cel mai mic! Așa și cu acest non episod; nu-l poți compara cu Star Wars: Episode IV : A New Hope, care a însemnat lovitură de baros pentru întreaga omenire cinefilă, dar poți în schimb să îi apreciezi părțile bune. Și are destule, pe care le voi aminti fără să vă stric plăcerea de a merge la cinematograf. 
Radiotopic 