Michaela spune:
Sincer, finalul acestui an mă găseşte ceva mai obosită de experimente şi extravaganţe cinematografice, şi mai dornică să apreciez un film clasic, de “origine controlată” , capabil să furnizeze o stare, o emoţie, un gând. Aşa că Aliatul lui Zemeckis a venit pe un teren fertil şi a cules roadele aşteptărilor mele. Şi uimitor nu e până la urmă scenariul – care porneşte de la o poveste reală, investit fiind astfel încă de la început cu o veridicitate care miscă, dar dă şi acurateţe – ci apariţia eclatantă a lui Brad Pitt, cu şarmul şi frumuseţea lui fără vârstă, care îl fac – după părerea mea – cel mai charismatic şi mai perfect exemplar masculin al cinematografiei actuale. Este fără cusur în toate cele, şi nu avem nici o scăpare sub asaltul farmecului lui particular, aproape de nedefinit, dublat de o măiestrie ce îi dă lejeritatea de a se poziţiona confortabil în orice rol. Aşa că după partitura de acum un an din By The Sea, filmul regizat de Angelina Jolie, care pare să fi fost o curtoazie dedicată (înca -pe atunci) soţiei, mai degrabă decât o alegere personală, Max Vatan- un gen de James Bond în vreme de război- ne apare cu atât mai spectaculos- cu cât e şi uman (cu tot cu iubirea interzisă pentru care luptă, cu tot cu lacrimi pe obraz și ploaie în păr, de-a valma cu vulnerabilităţi şi duritate extremă!) şi mai “accesibil”. Nici măcar Marion Cotillard, care este definiţia însăşi a expansivităţii şi volubilităţii franceze, nu reuşeşte să îi umbrească haloul lui Brad, cu toate că între ei este o chimie palpabilă aproape, care a dat apă la moara multora să vadă o poveste ce ar fi trecut dincolo de scenariu. Dar mai presus de speculaţiile presei de scandal, nouă ne rămane filmul acesta frumos, cu doi actori înzestraţi, care ne dăruiesc două personaje capabile să impresioneze şi să rămână memorabile. (mai mult…)
Trebuie sa recunosc din start, că topul personal al filmelor de război s-a modificat după vizionarea filmului regizat de către Mel Gibson- Hacksaw Ridge-și asta datorită subiectului, inspirat de un caz real, a efectelor și a casting-ului. Referitor la acest ultim aspect am fost plăcut impresionat de distribuirea în roluri atipice a câtorva actori și aici îi voi aminti pe Vince Vaughn (deseori prezent în comedii ușoare, de genul Dodgeball, Wedding Crashers sau Break Up), în acest film interpretând rolul sergentului Howell, apoi Andrew Garfield, din valul nou de om păianjen, cu rol principal în povestea de război, talentatul Hugo Weaving (faimosul agent Smith din Matrix), în pielea unui soț cu grave tulburări de comportament după revenirea din război și Rachel Griffiths pe care am remarcat-o în Six Feet Under, în Hacksaw Ridge având rolul mamei personajului principal. 
Fiecare creație a fraților Dardenne ne introduce într-un univers special în care ei fac regulile, urmărindu-și cu o tenacitate uluitoare țelurile artistice. Într-o simbioză rară, Jean Pierre si Luc ne propun de fiecare dată o emoție ce expandează gradual și ne problematizează cu o temă ce ne rămâne în minte. 
Ziua de aur la Films de Cannes a Bucarest a debutat cu The Woman Who Left, filmul cu care Lav Diaz a câștigat Leul de Aur la Veneția anul acesta, pe care nu mulți s-ar încumeta să îl vadă, luând în calcul că are nu mai puțin de 4 ore! (ceea ce nu e performanța absolută a domnului Diaz, dacă ne gândim că A Lullaby to the Sorrowful Mystery tot de anul acesta, durează 8 ore). O zi de muncă am zice- ceea ce – sincer, e oricum prea mult!
Nici că îmi puteam închipui că I, Daniel Blake, filmul lui Ken Loach care a primit Palme d’Or anul acesta ar putea avea un subiect fără implicații sociale. Căci dincolo de orice, Mr Loach este un militant, un apărător al principiilor pe care oamenii nu ar trebui să le debarce sub nici o formă. Și mă mai bucur pentru că nu a rămas la hotărârea pe care ne-o anunța la lansarea precedentei lui producții, Jimmy’s Hall, de a se retrage din lumea cinematografică, pentru că –iată- mai are lucruri de spus în zona lui predilectă. 
Fuocoammare al lui Gianfranco Rosi este câștigătorul Ursului de Aur de anul acesta de la Berlin, fiind o reală provocare pentru spectator, nu doar ca estetică abordată, dar mai ales ca încărcătură emoțională, căci filmul este mai degrabă o mărturie cutremurătoare a unei situații alarmante a zilelor noastre: migrația. Pelicula are 114 minute filmate chiar de către regizor, și o singură scenă regizată, tot restul fiind doar o înregistrare a unei realități la care Rosi a fost martor în timpul anului și jumătate petrecut pe insula italiană Lampedusa, care se confruntă cu exodul refugiaților ce vor să scape de realitățile terifiante ale țărilor lor: Coasta de Fildeș, Nigeria, Somalia, Libia, Sudan, Siria. Lampedusa este în mijlocul Mediteranei o frontieră simbolică a Europei, pe care în ultimii 20 de ani au încercat să o treacă milioane de emigranți în căutarea libertății, mulți dintre ei pierzându-și viața în această încercare. 
Poate unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei toamne, Inferno marchează o schimbare stilistică a felului în care –pasionat de literatura lui Dan Brown, Ron Howard regizează acest al treilea film al francizei. Și evident ca un creator de asemenea calibru nu putea să meargă pe aceeași rețetă pe care a folosit-o în The Da Vinci Code din 2006 sau Angels & Demons apărut în 2009. Așa se face că Inferno începe cu imagini ce par un experiment cinematografic, în care viziuni apocaliptice se întretaie cu personaje grotești și voci halucinante, în care mișcarea este segmentată și atmosfera copleșește, asta preț de câteva minute, până ni se dă și “codul” acestei introduceri. Și dacă în cele două filme precedente ale seriei acțiunea intensă se derula ca într-un policier classic, subiectul vizând decriptarea unor mistere colosale ale religiei, aici scriptul ne aduce o luptă pentru rezolvarea unui puzzle de care depinde soarta omenirii. 
Filmul lui Akiro Kurosawa din 1954-Cei șapte samurai-, cu Toshiro Mifune, l-am văzut când eram ciutan și spre norocul meu (am văzut filme de-a valma, neavând nici un maestru care să mă învețe alfabetul cinematografic), ani mai târziu am văzut Cei șapte magnifici, cu Yul Brynner, Charles Bronson, Steve McQueen, Robert Vaughn și James Coburn. Chiar dacă actorii americani mi-au rămas în minte și pe retină, nu pot să nu recunosc că povestea samurailor m-a impresionat mult mai mult.Şi îmi amintesc de interpretarea lui Toshiro Mifune (juca rolul unui țărănuș, care se ținea ca râia după experimentații samurai), un actor care din 1948, când l-a întâlnit pe regizor, a devenit prezent în 16 pelicule realizate de maestru. Dar forța din filmul lui Kurosawa este dată de emoția îmbinată cu spaimă și duritate prin derularea unor secvențe scurte, dar pline de violență. Cred că mesajele subliminale din sălile cinematografice- de la Kurosawa ni se trag! 
Imediat după vizionare vorbeam cu Michaela despre talentul remarcabil ca regizor al lui Clint Eastwood și asta pentru că aparent filmul pare ușor (și este) descifrabil, curge lin, pare scurt (are 96 de minute și chiar este cel mai scurt film regizat de Eastwood), are alura unui documentar din genul cu salvări miraculoase și nu cu dezastre în aer. Și totuși l-am văzut cu ochiul, mintea și scurta experiență a unui ofițer nenavigant: am înțeles drama controlorului de trafic (excelent surprinsă în câteva scene rapide), am înțeles îndoiala pilotului când datele citite din dispozitivile de înregistrare ale avionului păreau să contazică deciziile echipajului și am înțeles (chiar dacă nu sunt de acord în totalitate cu ea)și maniera de a ancheta a celor de la agenţia americană pentru securitatea transporturilor (NTSB). 
Ce se întâmplă când te duci la o comedie, te aştepţi doar să râzi, dar în schimb la final eşti contrariat de cum e viaţa şi cât e de uşor e să o „ fentezi” pentru un câştig major? Eşti surprins! Iar dacă în fenta asta e implicat şi guvernul american laolaltă cu traficanţi de arme, albanezi şi doi novici norocoşi…gata scenariul!
Radiotopic 