Michaela spune:
Filmul este fără îndoială unul din categoria „simplu-complicat”, asta pentru că deşi nu propune un scenariu cu volute şi întortochieri majore, reuşeşte să livreze o poveste adâncă în ceea ce priveşte înţelesurile, asta nefăcându-l mai facil ca mesaj, dar nici criptându-l în vreun fel particular. E un echilibru aproape perfect ce rezidă în maniera de cinematografiere a lui Dennis Villeneuve, ce are ştiinţa rară de a pune în pagină personaje, istorii, întâmplări, situaţii- toate credibile într-un mod absolut. (mai mult…)
Trebuie sa recunosc din start, că topul personal al filmelor de război s-a modificat după vizionarea filmului regizat de către Mel Gibson- Hacksaw Ridge-și asta datorită subiectului, inspirat de un caz real, a efectelor și a casting-ului. Referitor la acest ultim aspect am fost plăcut impresionat de distribuirea în roluri atipice a câtorva actori și aici îi voi aminti pe Vince Vaughn (deseori prezent în comedii ușoare, de genul Dodgeball, Wedding Crashers sau Break Up), în acest film interpretând rolul sergentului Howell, apoi Andrew Garfield, din valul nou de om păianjen, cu rol principal în povestea de război, talentatul Hugo Weaving (faimosul agent Smith din Matrix), în pielea unui soț cu grave tulburări de comportament după revenirea din război și Rachel Griffiths pe care am remarcat-o în Six Feet Under, în Hacksaw Ridge având rolul mamei personajului principal. 
6,9 PE SCARA RICHTER este un film special – şi asta nu doar datorită genului pe care îl aduce – musicalul- ci mai ales a felului în care o face: cu un umor de situaţie amar, cu personaje bântuite obsesiv de frici, cu compulsii de diverse feluri şi cu o ameninţare implicită în textul scenariului: apropierea iminentă a unui cutremur major. În plus este un musical în film, într-o manieră hollywoodiană (păstrând proporţiile!), propunere neaşteptată cu care Nae Caranfil ne surprinde după precedentul lui film, Closer To The Moon. Tot el semnează şi scenariul (ca de altfel la toate filmele lui), dar de data asta adaugă calităţii de regizor şi pe acelea de talentat compozitor şi textier! 
Fiecare creație a fraților Dardenne ne introduce într-un univers special în care ei fac regulile, urmărindu-și cu o tenacitate uluitoare țelurile artistice. Într-o simbioză rară, Jean Pierre si Luc ne propun de fiecare dată o emoție ce expandează gradual și ne problematizează cu o temă ce ne rămâne în minte. 
Poate unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei toamne, Inferno marchează o schimbare stilistică a felului în care –pasionat de literatura lui Dan Brown, Ron Howard regizează acest al treilea film al francizei. Și evident ca un creator de asemenea calibru nu putea să meargă pe aceeași rețetă pe care a folosit-o în The Da Vinci Code din 2006 sau Angels & Demons apărut în 2009. Așa se face că Inferno începe cu imagini ce par un experiment cinematografic, în care viziuni apocaliptice se întretaie cu personaje grotești și voci halucinante, în care mișcarea este segmentată și atmosfera copleșește, asta preț de câteva minute, până ni se dă și “codul” acestei introduceri. Și dacă în cele două filme precedente ale seriei acțiunea intensă se derula ca într-un policier classic, subiectul vizând decriptarea unor mistere colosale ale religiei, aici scriptul ne aduce o luptă pentru rezolvarea unui puzzle de care depinde soarta omenirii. 
Radiotopic 