Cred că deja e un trend prin lumea făcătoare de bani de la Hollywood să prinzi povestea şi s-o scuturi ca să ajungi înaintea începutului chiar, aşa că prequell-urile par mai băgate în seamă pe masură ce originalitatea este abandonată în favoarea unui drum deja deschis de un film care a avut succes. Aşa că Cedric-Nicholas Troyan, care la Snow White and The Huntsman (2012) s-a ocupat de efecte speciale nu de regie, face acum un pas către upgradarea profesională şi preia frâiele acestei producţii care este puţin de acţiune, puţin de dragoste, puţin fantastică şi puţin dramă, într-un cuvânt o poveste.
Şi ştiti cu toţii că iubesc poveştile, că mă identific cu energia lor specială şi cu dinamica personajelor care – inevitabil- sunt împărţite în „răi” şi „buni’, aşa că o să recomand întotdeauna un film aparţinând acestui gen. Pe de altă parte nu pot să nu sesizez faptul că scenariul suferă pe alocuri de inconsistenţă şi este mult prea previzibil. Dar nu cumva apartenenţa la tărâmul acesta magic ne livreaza totul deja tag-uit, aşa că doar o imaginaţie de geniu poate inova şi crea noul, spectaculosul, ceva în stare să ne uimească în mod absolut?! Orice ar fi însă, personal prefer să vizionez o astfel de producţie (cu toate sincopele ei) decât să mă încarc negativ la un film plin de violenţă sau absurd.
Este clarissim pentru oricine că regizorul a mizat la maximum pe doua atuu-ri pe care le-a aruncat în „joc” într-un mod curajos: distribuţia şi efectele speciale.Cea dintâi, ni-i readuce pe Charlize Theron şi pe Chris Hemsworth din precedentul film, şi ne bucură prin prezenţa Jessicai Chastain şi a lui Emily Blunt, nou cooptate în a da viaţă- prima războinicei Sara, iar cea de-a doua reginei Freya. În rest avem licenţe explicite de prin alte producţii celebre, aşa că atmosfera, personajele şi chiar situaţiile ne provoacă un deja vu cu Cronicile din Narnia, Lord of the Rings, Crăiasa Zăpezii, Harry Potter,Twilight iar lista poate continua. Al doilea atu este reprezentat de efectele speciale, capitol la care dl Troyan se pricepe, aşa că basmul devine fantastic şi capată mult mai multe valenţe cu ajutorul CGI şi a tehnicii 3D.
Cât despre personaje, ele sunt un fel de adunare generală la care au fost convocate cu duiumul, aşa că avem şi Regina rea- megalomaniacă, crudă şi egotică- şi Craiasa Zăpezii- transformată în insensibilă prin pierderea iubirii- şi troli dar şi pitici (doar 4!), şi un vânător – căruia pe la noi i se mai zice şi Făt-Frumos- şi o Cosânzeană- care însă e războinică şi roşcată nu bălaie- şi o oglindă magică manipulatoare, care aici este nu doar un instrument, ci şi un receptacul al răului, de apariţia-dispariţia căreia legându-se partea suculentă a complotului.
Esenţa acestui basm rămâne însă povestea de iubire cu o luptă intrinsecă şi felul în care –nu-i aşa – ea învinge totul şi restabileşte echilibrul Universului. Filmul se termină, ca orice basm, cu un happyend, ceea ce este îmbucurător, căci şi rezoluţia asta optimistă a cam început să fie sabotată în multe scenarii.
Jocul actorilor este în conformitate cu nivelul de măiestrie artistică al fiecăruia, dar şi cu partiturile care nu toate sunt egale valoric, impresia generală fiind că niciunul dintre protagonişti nu a avut vreo dificultate cu privire la personajul pe care îl interpretează, filmul nevenind cu roluri substanţiale care să aducă beneficii de imagine, să conteze pentru vreun premiu sau să fie de CV. Şi cu toate neajunsurile, filmul merită cu siguranţă văzut, mai ales dacă o faci ca o alternativă la tot ce ne asaltează acum în cinematografie cu violenţă, cu iminenţa unor cataclisme, cu războaie intergalactice sau cu extincţia omenirii.
Aşa că vă invit să intraţi în poveste- unde e o minune pentru fiecare – şi să vă dedaţi la bucuria curată a celui care vede şi apreciază ceea ce e frumos şi bun, lăsând la o parte răul şi urâtul, pentru că – zău! – asta face bine şi la tonus şi la estetica vieţii!
Sinceră să fiu îmi era puțin dor de Kevin Costner, pe care nu l-am plăcut de prima oară, ci treptat, pe măsura ce farmecul lui special mi s-a arătat. De atunci am tot așteptat roluri de excepție, căci simțeam că are acea sclipire, dar parcă acestea nu au venit pe de-a-ntregul, el trecând pe lângă măretie la oarece distanță. Nu spun ca nu a avut roluri foarte bune (ca în Dances with Wolves, The Dragonfly, The Postman, Bodyguard sau Message in a Bottle) dar îmi pare că nu a găsit încă partitura completă, ideală pentru el, într-un film de anvergură. Nici în Criminal nu este la parametri maximali, dar face un rol credibil într-un film de acțiune care te prinde, în pofida truismelor și a scenariului nu foarte original. Cu siguranță însă are destul suspans, destulă acțiune și mai ales mulți actori buni care să suscite interesul publicului dornic de adrenalină. Așa că regizorul Ariel Vromen mizează aproape total pe distribuție, lucru înțelept, dar care nu funcționează întotdeauna global. Nume precum Kevin Costner, Gary Oldman, Tommy Lee Jones, Ryan Reynolds, Gal Gadot sau chiar Michael Pitt sunt în măsură să atragă, dar marele talent al unora dintre ei este subestimat de rolurile din Criminal pe care le-au facut –evident- ca să-și plăteasca facturile. 
Devine din ce in ce mai clar că un film pornește cu dreptul dacă are scris pe afiș și la credite că este inspirat de un caz real! Apoi dacă mai adaugi că producătorii sunt aceeași ca în cazul lui Kingsman: The Secret Service, este cu siguranță o trambulină, iar dacă este vorba despre sărituri cu schiurile nici nu se putea un subiect mai potrivit J. Deși adevăratul Eddie ‘The Eagle’ Edwards a declarat anul trecut la BBC că filmul se bazează doar pe 10-15% din viața sa, această peliculă a reușit să mă impresioneze. În primul rând pentru că m-am regăsit și eu în postura oamenilor care nu au acordat încredere, atunci când am întâlnit personaje care, deși lipsite de talent, aveau în schimb ambiție și capacitate de a se antrena până ieșea bine ceea ce iși propuneau. Și în al doilea rând pentru că regizorul mizează pe umor, iar personajele filmului sunt prietenoase! 
Radiotopic 