Les Films de Cannes a Bucarest omagiază un cineast cu totul special, Abbas Kiarostami, regizorul, scenaristul, fotograful şi producătorul iranian dispărut în iulie anul acesta.
Personalitate proeminentă a cinema-ului din Iran, Kiarostami a reprezentat un model şi a influenţat generaţii întregi de cineaşti, bucurându-se de recunoaşterea internaţională şi preţuirea criticii şi a publicului.
În 1997 obţinea Palm D’Or-ul la Cannes cu “Taste of Cherry”, filmul ce a deschis tributul de acum în prezenţa Maniei Akbari, protagonista din “Ten”, ea însăşi o cunoscută actriţă, regizoare, pictoriţă şi fotografă. Prezentă la Bucureşti, Mania Akbari ne vorbeşte despre filmele lui Kiarostami, a cărei apropiată a fost, dar mai ales despre personalitatea acestui regizor de mare talent.
Ziua de aur la Films de Cannes a Bucarest a debutat cu The Woman Who Left, filmul cu care Lav Diaz a câștigat Leul de Aur la Veneția anul acesta, pe care nu mulți s-ar încumeta să îl vadă, luând în calcul că are nu mai puțin de 4 ore! (ceea ce nu e performanța absolută a domnului Diaz, dacă ne gândim că A Lullaby to the Sorrowful Mystery tot de anul acesta, durează 8 ore). O zi de muncă am zice- ceea ce – sincer, e oricum prea mult!
Nici că îmi puteam închipui că I, Daniel Blake, filmul lui Ken Loach care a primit Palme d’Or anul acesta ar putea avea un subiect fără implicații sociale. Căci dincolo de orice, Mr Loach este un militant, un apărător al principiilor pe care oamenii nu ar trebui să le debarce sub nici o formă. Și mă mai bucur pentru că nu a rămas la hotărârea pe care ne-o anunța la lansarea precedentei lui producții, Jimmy’s Hall, de a se retrage din lumea cinematografică, pentru că –iată- mai are lucruri de spus în zona lui predilectă. 
Fuocoammare al lui Gianfranco Rosi este câștigătorul Ursului de Aur de anul acesta de la Berlin, fiind o reală provocare pentru spectator, nu doar ca estetică abordată, dar mai ales ca încărcătură emoțională, căci filmul este mai degrabă o mărturie cutremurătoare a unei situații alarmante a zilelor noastre: migrația. Pelicula are 114 minute filmate chiar de către regizor, și o singură scenă regizată, tot restul fiind doar o înregistrare a unei realități la care Rosi a fost martor în timpul anului și jumătate petrecut pe insula italiană Lampedusa, care se confruntă cu exodul refugiaților ce vor să scape de realitățile terifiante ale țărilor lor: Coasta de Fildeș, Nigeria, Somalia, Libia, Sudan, Siria. Lampedusa este în mijlocul Mediteranei o frontieră simbolică a Europei, pe care în ultimii 20 de ani au încercat să o treacă milioane de emigranți în căutarea libertății, mulți dintre ei pierzându-și viața în această încercare. 
Poate unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei toamne, Inferno marchează o schimbare stilistică a felului în care –pasionat de literatura lui Dan Brown, Ron Howard regizează acest al treilea film al francizei. Și evident ca un creator de asemenea calibru nu putea să meargă pe aceeași rețetă pe care a folosit-o în The Da Vinci Code din 2006 sau Angels & Demons apărut în 2009. Așa se face că Inferno începe cu imagini ce par un experiment cinematografic, în care viziuni apocaliptice se întretaie cu personaje grotești și voci halucinante, în care mișcarea este segmentată și atmosfera copleșește, asta preț de câteva minute, până ni se dă și “codul” acestei introduceri. Și dacă în cele două filme precedente ale seriei acțiunea intensă se derula ca într-un policier classic, subiectul vizând decriptarea unor mistere colosale ale religiei, aici scriptul ne aduce o luptă pentru rezolvarea unui puzzle de care depinde soarta omenirii. 
Filmul lui Akiro Kurosawa din 1954-Cei șapte samurai-, cu Toshiro Mifune, l-am văzut când eram ciutan și spre norocul meu (am văzut filme de-a valma, neavând nici un maestru care să mă învețe alfabetul cinematografic), ani mai târziu am văzut Cei șapte magnifici, cu Yul Brynner, Charles Bronson, Steve McQueen, Robert Vaughn și James Coburn. Chiar dacă actorii americani mi-au rămas în minte și pe retină, nu pot să nu recunosc că povestea samurailor m-a impresionat mult mai mult.Şi îmi amintesc de interpretarea lui Toshiro Mifune (juca rolul unui țărănuș, care se ținea ca râia după experimentații samurai), un actor care din 1948, când l-a întâlnit pe regizor, a devenit prezent în 16 pelicule realizate de maestru. Dar forța din filmul lui Kurosawa este dată de emoția îmbinată cu spaimă și duritate prin derularea unor secvențe scurte, dar pline de violență. Cred că mesajele subliminale din sălile cinematografice- de la Kurosawa ni se trag! 
Radiotopic 