Michaela crede că:
Hotărât lucru, încleştarea pentru supremaţia pe Planeta Maimuţelor (fosta noastră Terra!) nu se dă doar pe câmpul de luptă, ci mai ales în interiorul personajelor, unele cu arhitecturi lăuntrice spectaculoase, cu tipologii variate ce alimentează acest SF în care, în subsidiar, este vorba de mult mai multă politică decât ne-am dori.
Mulţi fani ai personajului, dar şi ai UCM au aşteptat cu sufletul la gură acest Homecoming, care dincolo de integrarea lui Spider-Man printre supereroii Marvel , reînvie o legendă, exaltă imaginaţia şi ne livrează exact ceea ce ne aşteptam: un personaj cu o abordare fresh, nedezamăgitoare şi o întoarcere la începuturile poveştii cu un puştan entuziast şi nostim. Căci Tom Holland este exact the boy next door, frumuşel şi sincer, cu toate problemele adolescenţei şi, în plus, cu povara acestui secret major: el este eroul! Iar de la aventuri cu bătrânele conduse pe trecerea de pietoni şi lucrul cu mici hoţi de cartier, aventura se upgaradeaza major când se pune problema de a salva sute de vieţi şi de a demosntra cu ambiţia şi orgoliul adolescentin si elanurile aferente, că este Spider-Man, nu Spider-Boy, şi prin urmare demn de încrederea idolului lui: Tony Stark/ Iron Man.
Cineast special, islandezul Baltasar Kormakur ne ofera in “The Oath”/ “Juramantul”, nu doar un thriller psihologic cu o constructie regizorala interesanta, dar face si un rol principal notabil in chirugul care lupta pentru fiica dependenta de droguri, aflata intr-o relatie nociva cu un traficant.
„Acul negru”, filmul regizorului Ivan Marinovici este o dramedie cu un dialog saltaret si pontos care face toti banii, reprezentand impreuna cu tipologiile sursa unui umor benign si savuros care te cucereste, si a fost anul trecut propunerea pentru Oscar a Muntenegrului.
History of Love, L’Histoire de L’amour sau Povestea Iubirii, oricum i-ai spune rămâne acelaşi film fascinant despre iubirea atotcuprinzatoare, cu legile ei uneori ciudate, dar care este cea mai puternică şi cea mai adevărată forţă a Universului.
Felul în care Radu Mihăileanu pune în pagina cinematografică best seller-ul lui Nicole Krauss este remarcabil, căci amplifică atmosfera şi “imaginează” timpul fabulos, timpul imediat şi pe cel interior, ceea ce îl face pe regizor un adevarat magician ce jonglează cu timpul-fază a ritmului – interval – epocă, ce transformă povestea personală într-una universală. Căci “timpul” în filmele lui Radu Mihăileanu devine un concept aparte, zigzagat, nu linear, care translează natural, fluid şi ne poartă prin spaţiul creat, prin emoţii acaparatoare, prin istorii şi locuri de poveste.
Cu aceasta productie Phillippe Garell, copilul minune al cinematografiei franceze care are deja 56 de ani de cariera din cei 69 de viata , uimea in 2015 publicul si critica de la Cannes, inscriind-o in seria unor alte realizari valoroase precum J’entend plus la guitare, Le vent de la nuit, Sovage Innocence sau La cicatrice interieure, carora le-a scris si scenariile cu o voce artistica distincta ce il fac unul dintre cei mai interesanti creatori contemporani.
Nu ştiu câţi asociază numele lui William Moulton Marston cu personajul Wonder Woman al cărui creator este, sau cu poligraful, mai cunoscut drept detectorul de minciuni, pe care tot el l-a inventat, dar pot să îmi imaginez că destul de puţini. Cert e că de la prima ei apariţie în 1941 în revistele de benzi desenate, Femeia Fantastică a devenit de-a lungul timpului o eroină iubită şi admirată, revenirea ei în forţă ca personaj secundar în alte filme cu supereroi şi distribuirea frumoasei Gal Gadot în acest rol, readucând în actualitate exact tipul de personaj de care aveam acum nevoie.
Dacă vrei să ai satisfacţii cinefile garantate, e musai să nu te duci la vizionare cu un orizont al aşteptărilor setat prea sus, asta lăsându-ţi posibilitatea de a te bucura de tot ce îţi oferă filmul, fără a filtra apriori percepţia printr-o sită a prejudecăţilor. Aşa stând lucrurile, filmul vine cu atmosfera lui de aventură action şi cu personajele cunoscute, cărora li se adaugă altele noi, care interesante şi pline de forţă, care neîndeajuns exploatate, dar toate în stare să aducă ceva scenariului care este unul simplu – deci safe.
Dacă n-ar fi doar jumătatea lui mai, m-aş hazarda să spun că filmul este, într-un mod neaşteptat pt mine, o revelaţie a lui 2017. Dar chiar şi aşa, sunt sigură că va rămâne în top 3-ul meu pe anul acesta, într-atât de minuţios cinematografiat şi gândit în toate cele, este filmul lui Guy Ritchie, care nici măcar nu este printre regizorii mei preferaţi. Oricum, Cezarului trebuie să i se dea ce-i al lui, aşa că enunţ aici reverenţa mea post vizionare.
Alien: Covenant văzut de Michaela:
N-aş putea să afirm că Alien se află printre filmele mele preferate, deşi imi place SF-ul, dar un Ridley Scott nu este de ratat, chiar dacă ştii că te asteapta scene “tari” şi sânge din belşug…dar şi o poveste care te pune pe gânduri de fiecare dată, şi personaje care leagă şi/sau dezleagă întâmplările. Aşa că, m-am îmbărbătat înainte de vizionare doar cu gandul la dublul rol al lui Michael Fassbender, curioasă să văd cum or să arate acum extratereştrii. Şi am văzut…parţial, căci -recunosc- am cam stat şi cu mâna la ochi, atunci când scenele de înfruntare între exploratori şi alien-i se derulau ameţitor , într-o sarabandă de lupte inegale, ce se termina invariabil în favoarea creaturii extraterestre- un adevărat predator, care îşi urmăreşte implacabil scopul. (mai mult…)
Radiotopic 