Michaela crede că:
Hotărât lucru, încleştarea pentru supremaţia pe Planeta Maimuţelor (fosta noastră Terra!) nu se dă doar pe câmpul de luptă, ci mai ales în interiorul personajelor, unele cu arhitecturi lăuntrice spectaculoase, cu tipologii variate ce alimentează acest SF în care, în subsidiar, este vorba de mult mai multă politică decât ne-am dori.
Iar felul în care Matt Reeves manageriază subiectul este lăudabil, cu atât mai mult cu cât este şi co-autor al scenariului acestei celei de-a treia părţi a francizei, după ce tot el a regizat şi precedentul episod.Şi dacă unii se vor aştepta să fie un film mai degrabă de groază, despre apocalipsa maimutelor sau de o violenta rara, vor avea surpriza sa gaseasca in acest univers alternativ dominat de primate evoluate, un SF ce eludează convenţiile şi centrează acţiunea pe antiteza om-primată, proces din care – din păcate- omul nu ne convinge, căci este primitiv, brutal, plin de prejudecăţi şi clişee, fără suflet şi compasiune – un degenerat căruia un virus îi răpeşte şi fărâma de umanitate pe care se luptă să o păstreze: limbajul articulat. Pe de altă parte primatele vorbesc şi sunt “umane” într-un mod tulburător, care este în fapt un semnal de alarmă cu privire la regresul pe care omul actual îl perpetuează, cedând egoului, tendinţelor cumularde şi tarelor cu care societatea actuală îl asaltează. Aşa că filmul devine o ilustrare a acestor temeri justificate, ce răspund unei întrebări legitime: încotro se îndreaptă omenirea?
Filmul valorifică totodată alte pelicule de război antologice (Apocalypse Now, The Bridge on The River Kwai), integrând acele experienţe cinematografice într-un fel care îl onorează pe Reeves ca şi creator, şi ne deschide o lume sumbră, în care spiritul este apanajul maimuţelor nu al omului, propunându-ne nişte personaje de forţă, între care se dă o luptă pusă în scenă de prim planuri spectaculoase.
Intens, bine dozat şi creativ, scenariul transcende ideea primordială a seriei, ducând-o şi mai departe la nivel emoţional, ceea ce are un impact notabil asupra privitorului, lăsându-i după vizionare sumedenie de întrebări la care să-şi dea răspuns.
Filmul se joacă în mare parte între cele două personaje antagonice, Caesar- liderul absolut al primatelor- carismatic, bun strateg şi conducător înnăscut, dominat însă de furie şi ură, dar şi de neputinţa de a renunţa la ele – şi Colonelul (în rolul căruia Woody Harrelson mai dă un recital de măiestrie!), un alfa-male care sacrifică totul (chiar şi unicul fiu) convingerilor lui rigide şi despotice.
Cine câştigă înfruntarea? Cel mai puternic, evident. Urmează să descoperiţi voi în sala de cinematograf amănuntele, când veti vedea acest film epic, o parabolă amară cu privire la mersul omenirii şi la felul în care degenerăm mânaţi de instincte gregare. Pentru mine rămâne şocantă scena în care armata umană mărşăuieşte în formaţie, felul în care îşi antrenează şi dezlănţuie ura fiind mai animalic decât orice vedem la maimuţele din film, totodată aducându-mi aminte de scenele din perioada nazistă, în care tineri defilau cu aceeaşi expresie a figurii: de manipulaţi prin spălare pe creier!
Bazându-şi construcţia regizorală pe o tehnică şi pe o acurateţe a discursului cinematografic demne de un regizor care are grandoare, Matt Reeves ne oferă acest film ce se detaşează din peisaj, căpătând şanse majore să devină antologic.
War for the Planet of the Apes văzut de Marcel:
“Apes together strong!”
Seria Planeta maimuţelor a avut premiera în 1968, iar prologul regizat de Rupert Wyatt care îl are personaj principal pe Caesar (Andy Serkis) a apărut în 2011, şi a avut încasări de aproape jumătate de milliard de dolari. Apoi celelalte două filme i-au fost încredinţate inspirat lui Matt Reeves, cel care e “responsabil” şi de filmele „Future Shock” (1994), „The Pallbearer” (1996), „Monstruos/ Cloverfield” (2008) sau „Let Me In” (2010). Şi se pare că acelaşi Matthew George Reeves, regizor, scenarist si producator, este în graţiile celor de la Warner, de vreme ce va orchestra următorul Batman, cu o baghetă sigură şi inspirată – ne dorim noi.
Iar după ce am văzut War for The Planet of The Apes, pot spune că nu greşesc cei care îi acordă credit lui Reeves, căci noua lui producţie este în fapt o poveste iniţiatică înduioşătoare, cu miez adânc filosofic şi moral, accesibil pentru orice vârstă, căci scenariul e permeabil la toate nivelele şi pe toate palierele de înţelesuri, într-un fel care îmi aminteşte de celebrul Neverending Story.
Efectele digitale combinate cu versatilitatea actorilor sunt uimitoare (best CGI!), personajele sunt expresive, mesajul este unul emoţional, şi dacă iniţial unii au crezut că va fi un film violent, pot spune că s-au înşelat. Este plin de bunătate, de comunicare non verbală, de muzică, iar ochii sunt cei care fac diferenţa între “ape”, “bad ape” şi oameni. Până şi The Colonel (Woody Harrelson) are o replică plină de uimire când se uită la faţa lui Caesar: “My God!Look at your eyes! Almost human!”. Asta a fost cu siguranţă dorinţa regizorului: de a umaniza primatele şi de a focusa pe latura brutală a fiinţelor umane. Şi numai o fetiţă mută (Amiah Miller) ajutată de o maimuţă haioasă de la zoo (Steve Zahn) ar putea întinde o punte între cele două tabere care se luptă până la decimare!
Pentru unii va părea o peliculă siropoasă, pentru alţii o dileală, dar mie mi-a trezit emoţii sincere şi asta datorită feţelor personajelor prinse în prim plan (clar Reeves a acordat mai multă atenţie expresiilor în detrimentul sentimentelor reale) , gesturilor naive (flori în păr) şi spiritului de sacrificiu. Filmul nu este un film de război, ci unul creionat ca o poveste biblică, pe alocuri puţin teatrală, deşi dintr-un alt unghi ar trebui să neliniştească : eradicarea omenirii, un posibil deznodământ propus de către regizor şi văzut ca un viitor probabil şi posibil.
Regizor: Matt Reeves
Scenariu: Mark Bomback, Matt Reeves,
Cu: Andy Serkis, Woody Harrelson, Steve Zahn, Toby Kebbell, Karin Konoval, Amiah Miller, Terry Notary, Michael Adamthwaite, Aleks Paunovic
Radiotopic 