Să ajungi de la Serena van der Woodsen la surferița Nancy e chiar un salt…nu mortal, dar îndrăzneț! Anul trecut era pururi tânăra Adaline, așa că eu încă am rămas cu imaginea lui Blake Lively de fată frumoasă, talentată și devreme acasă (Și de mamă de copil și nevastă a lui Ryan Reynolds). Așa că nu pot sa afirm că nu m-am mirat când am văzut că regizorul spaniol Jaume Collet-Serra (Orphan, Unknown, Non-Stop), care preferă filmele horror și de acțiune, a ales-o pe fragila Blake Lively drept protagonistă. Și nu se descurcă rău în postura de actor pus să joace singur (ok, nu e Tom Hanks din Cast Away!), cu răni la picior și cu nas umflat (pe care și l-a spart pe bune într-o secvență cu baliza).
În primul Purge regizorul James DeMonaco i-a ”fraierit” pe Ethan Hawke și pe Lena Headey, în al doilea nu a mai reușit pe nimeni , iar în al treilea ne-a fraierit pe noi! 2-1 pentru James! Cum a reușit acest lucru? Simplu! A venit cu o idee dementă: cum ar fi să avem 12 ore pe an în care putem să facem ORICE (la acest capitol intrând jaf, omor, viol) și să nu putem fi pedepsiți? Awesome, ar zice scelerații! De fapt, acest lucru se întâmplă în lume, fără să declari oficial 12 ore pe an de epurare! Și atunci , e mai bine să disciplinăm America (pentru că despre ea e vorba în această purificare)?
Dacă acțiunea din Legenda lui Tarzan, în regia lui David Yates (exact, cel cu Harry Potter!) ar fi avut loc în 2016, cu siguranță Belgia ar fi stârnit ”furtuna” în UE, din cauza actelor de eroism ale omului crescut de gorile! Așa- acțiunea are loc în anul 1885, când Statul Liber Congo este închinat direct regelui belgian și vreme în care –iată!!- doar Statele Unite erau într-atât de democrate încât să investigheze și să facă publice asemenea acțiuni abominabile (asta în timp ce americanii decimau și închideau în rezervații populațiile triburilor amer-indiene, stăpânele de drept ale Americii de Nord!).
Poate nu știați că în 2013, Conjuring obținea 319 milioane de dolari din încasările internaționale, la un buget estimat la 20 de milioane. Apoi povestea inspirată de evenimente reale nu putea decât să facă ”valuri” prielnice unei producții horror, de vreme ce perechea Patrick Wilson și Vera Farmiga a intrat atât de bine în pielea investigatorilor paranormali, Ed (care s-a stins în 2006) și Lorraine Warren (care încă trăiește), încât devenea aproape de neratat ocazia să fie exploatată la maximum această mașinărie de făcut bani.
Între personajele principale, Hart cel mic și Johnson cel mare, există clar o chimie și nu de felul celei create dintre Jackie Chan și Chris Tucker, ci mai degrabă de felul celei existente între Arnold Schwarzenegger și Danny DeVito. Tot mușchi și tot diferențe de…înălțime! Ice Cube și Kevin Hart sunt din alt film, de aceea nu mă voi referi la legăturile din Ride Along.
Sincer, nu mă aşteptam ca filmul să fie într-atât de dinamic, de acaparator, de inovativ şi de special, cu atât mai puţin când este o urmare a celui din 2013 al lui Louis Leterrier, încât să ţină ştacheta la acelaşi nivel, dacă nu chiar, pe alocuri, să o ridice! Aşa că performanţa lui John M. Chu, este cu atât mai notabilă. De remarcat şi faptul că deşi are doar 36 de ani, californianul este deopotrivă producător, scenarist şi regizor, şi că mai are în portofoliu câteva filme care nu au trecut chiar neobservate: Step Up 2 şi cel în 3D, GI Joe: Retaliation, Jam and The Holograms şi toate cele trei LXD-uri, aşa că părea mai degrabă specializat pe muzicaluri şi dans. Oricum nu e simplu să iei din zbor un film de succes şi să livrezi o urmare care să te ţină în chingi, şi care să satisfacă pe deplin. Chapeau bas, mr Chu, aţi reuşit!
Cinemax difuzează zilele acestea un film pe care îl găsesc bulversant prin acuitatea trăirilor pe care ni le propune. Este drama The Diary of a Teenage Girl a regizoarei Marielle Heller, atât de intensă încât te face insomniac şi atât de dureroasă că îţi dau lacrimile. Aşa că Minnie, adolescenta la al cărei jurnal audio suntem martori, crede la început că definirea ei ca persoană începe cu a fi văzută, atinsă, iubită fizic, cu a ieşi din aburul nebăgării în seamă pe care vârsta ingrată îl pune doar în minţile lor confuze, nu şi în ochii celorlalţi, care bagă de seamă felul bizar uneori, spectaculos alteori în care copilele îşi trăiesc drumul spre maturitate. Tribulaţiile ieşirii din pupă a fluturelul care este Minnie sunt dureroase, calea pe care o alege fiind una abruptă, prin drog şi sex, trupul trecând pragul , nu şi sufletul, care se capsulează şi o torturează din interior. (mai mult…)
Un alt film pe care ni-l propune Festivalul Filmului European a fost Labirynth of Lies- Labirintul minciunilor in regia lui Giulio Ricciarelli, un film in registrul grav, despre cum a inceput in anii 60 timpurii investigarea criminalilor nazisti. Este filmul calatoriei initiatice a unui tanar avocat dornic de afirmare, o cruciada a catorva impotriva mult mai multora, cu un reflector necrutator pe nepasare, masinatii politice si un sistem pietrificat. Vazandu-l suntem si mai constienti de efortul pe care doar o mana de oameni l-au facut, cu mijloacele rudimentare ale acelor timpuri, sustinuti de o exemplara dorinta de a afla adevarul cu orice pret si de a-l restitui in forma lui integrala omenirii, supravietuitorilor ororilor naziste de la Auschvitz, familiilor lor…posteritatii. Exercitiul in sine –istovitor si dur- nu este nici pe departe unul steril, el ducand la celebrul proces al nazistilor care a schimbat radical fata Germaniei postbelice si a condamnat sute de nazisti. (mai mult…)
Cine se mai îndoieşte că supereroii vor fi mereu la moda, indiferent câtă vreme va trece si indiferent cat de multi vor ajunge sa fie, se inseala in mod sigur! Caci daca nu i-a nascocit Marvel inca pe toti, este oricand loc destul pentru altii noi, pentru ca noua ne trebuie. Da, noua, mari si mici, celor care mai credem in victoria binelui, care nu am dezarmat in fata mizeriei si uratului, care gandim ca exista pana la capat o cale pentru ca raul sa nu invinga. Si daca la Superman Vs Batman ne capacitam sa ne aliam cu unul sau altul, nestiind in nici un fel de ce se razboiesc pana la urma, aici, in Captain America treaba se incurca tare. Caci nu avem numai doi supereroi, ci armata intreaga, largita a Razbunatorilor care se incoloneaza dupa liderul lor de grup, Căpitanul sau Iron Man. (mai mult…)
Exceptional cineast, Thomas Vinterberg ne bucura prin dubla prezenta la Festivalul Filmului European cu noua sa productie The Commune, dar si cu drama din 2012, The Hunt, al carei coautor al scenariului este alaturi de Tobias Lindholm. Intensa, problematizanta si dura aceasta drama te face sa te revolti, te indigneaza si te emotioneaza pana la lacrimi si iti dinamiteaza intelegerea printr-o poveste relativ simpla, care este o demonstratie cinematografica a felului in care un fapt aparent minor, o minciuna a unui copil, poate degenera si distruge vieti.
Ceea ce ne uimeste in acest film este usurinta cu care oamenii se grabesc sa dea verdicte fara sa cerceteze daca nu cumva sunt bazate pe fapte nereale, felul inuman in care hartuiesc si trateaza un semen fara nici cea mai mica urma de compasiune, dar mai ales instinctele primare, de carnasier ce guverneaza micile comunitati in care legea o fac nu doar reprezentantii ei, ci si oamenii , de multe ori fara a discerne, fara a gandi, fara a cantari faptele si a cerceta radacina raului. Filmul este guvernat de o tensiune in crescendo, cu atat mai coplesitoare cu cat vine sa se cladeasca pe linistea aparenta a acelui gen de comunitate in care toata lumea se stie, peste care un presupus caz de agresiune sexuala asupra unui copil asterne multiple straturi de ura, neputinta, suferinta, razbunare, durere, discriminare, umilinta si nebunie escaladata.
Personajul principal este interpretat exceptional de Mads Mikkelsen, care isi mai pune inca o data in valoare imensul talent, versatilitatea si stiinta speciala a expresiei si a limbajului non verbal, fapt care i-a adus in anul lansarii premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, pentru rolul Lucas, ofertant in mod special pentu ca ii prilejuieste desfasurarea intr-o partitura in registru major, plina de trairi extreme si de sansa de a face un personaj remarcabil prin statura morala, si care alege sa nu se schimbe, sa nu se inraiasca, ramanand demn, egal cu el insusi, indiferent de felul in care ceilalti il trateaza, deplin incredintat ca are constiinta curata iar adevarul este de partea lui.
Intr-un paradox ce pare aproape o hipnoza colectiva, toti cei care ar fi putut sa se indoiasca de vinovatia lui, nu o fac, Lucas fiind condamnat apriori, fara drept de apel, putinele persoane care lupta pentru si alaturi de el fiind fratele si cumnatii, fiul si proaspata iubita. In rest toate emotiile impartasite in timp cu prietenii de-o viata, toate experientele comune, amintirile, copilaria, adolescenta si tineretea traite laolalta nu mai inseamna nimic in fata tavalugului unei vinovatii prefabricate, argumentate circumstantial si alcatuite de fapt din frustrarile, ignoranta, rautatea, micimea umana si agresivitatea celorlalti, proiectate asupra personajului Lucas.
Este uimitor felul in care Vinterberg manuieste emotiile fruste si trairile primare, nedecodand prea mult si implicand major spectatorul, care se vede nevoit sa-si gaseasca propria grila cu care sa citeasca filmul. Emotional The Hunt nu te scapa din chingi nici o clipa, balansul antitetic aproape neverosimil al personajelor pozitive si negative fiind pana in ultima clipa unul neasteptat.
Finalul deschis, abrupt, atipic ne confrunta cu intoleranta manifesta – ce pare sa nu lase loc absolvirii de cruzime si vina, validand inca o data talentul si inspiratia regizorala a lui Thomas Vinterberg. Sa nu uitam ca a fost un veritabil prodigy child al cinematografiei, ca in 1989 era cel mai tanar student al Facultatii de Film daneze, iar pelicula lui de absolventa, The Last Call , a fost nominalizata la Oscar in 1994.
Provocatoare si realista intr-un mod socant, aceasta drama psihologica pune fata in fata limitele naturii umane vs personajul colectiv reprezentat de comunitate si ne ofera un thriller remarcabil condus regizoral, jucat si filmat – ce arunca in scena teme majore precum intoleranta si injustetea acuzatiilor nefondate, intr-o lume care nu iarta si nu uita.
Radiotopic 