Şi uite aşa am ajuns la Bond-ul cu numărul 24, fie-i numele dus mai departe! Cu toate criticile duse Executivului Special pentru Contrainteligență, Terorism, Răzbunare și Şantaj (adică ESCTRŞ, în limba română şi SPECTRE, în engleză), atât în marile ţări, mari consumatoare şi producătoare de film, cât şi în ţărişoara noastră, rezultatul cinematografic al lui Sam Mendes, merită cu siguranta văzut. Iată şi argumentele: (mai mult…)
Îţi facem părul măciucă?
Să fie clar de la început: dacă ai peste 14 ani nu vei avea nici un fel de fior, nu ţi se va face pielea de găină (sau după caz, de cocoş). Mai degrabă, vorba lui J Lo din timpul jurizării la American Idol, ai parte de goosies, doar dacă ai până în 7 ani şi atunci întreaga realizare cinematografică are sens. Aşa cum există rating de la ce vârstă se poate urmări un film , ar trebui să existe şi avertizări de genul: dacă ai până în şapte ani te vei distra de minune. (mai mult…)
Vă avertizez încă de la început că nu este un film pe care să doreşti să-l vezi dacă ai (sau ai avut) pe cineva apropiat, bolnav, într-o fază terminală! Cu atât mai mult în aceste zile în care te întrebi: oare până la cât ştie moartea să numere?
Dar pentru că eu l-am văzut la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, am datoria de a spune câteva cuvinte despre el. Regizorul mexican Michel Franco mi-a atras atenţia acum 3 ani când a primit premiul Un Certain Regard la Cannes pentru Despues de Lucia, iar Tim Roth era atunci preşedintele juriului. Poate atunci au avut loc schimburi de amabilităţi între actor şi tânărul regizor, ceea ce au dus, după trei ani, la materializarea acestei pelicule. (mai mult…)
Am tot spus că îmi plac poveştile, fabulele şi parabolele. Şi asta nu pentru tâlcul lor, ci mai ales pentru felul în care ne conduc în fantezie, în miracol. Aşa că rareori lipsesc de la vizionările desenelor animate, oricum ar fi ele, dar le prefer pe cele subtitrate. Pentru părinţi însă e mult mai lejer un film dublat, deşi aşa se pierde tot farmecul vocilor originale, care de obicei aparţin unor actori cunoscuţi, dar şi coloana sonoră –minunată aproape de fiecare dată.
În cazul acestei versiuni nu poţi să nu admiri personajele atât de frumoase şi tiparul aproape clasic al scenariului care urmează într-o oarecare măsură povestea originală a lui Hans Christian Andersen. Provocarea pe care a lansat-o Frozen acum doi ani este însă atât de greu de depăşit, încât prin comparaţie aceasta Crăiasă a Zăpezii păleşte. (mai mult…)
Dalibor Matanić este scenarist și regizor, autor a nouă lungmetraje premiate, printre care The Cashier Wants to Go to the Seaside (2000), debutul său, un succes de casă și de critică, și Fine Dead Girls (2002). A regizat și scurtmetraje, piese de teatru, reclame și este membru al Academiei Europene de Film.
În Zvizdan (The High Sun) sunt prezenţi aceiaşi doi actori într-un triptic al iubirii interetnice, care se desfăşoară la distanţă de 10 ani: în anul 1991, în 2001 şi în 2011, dar în poveşti diferite şi cu personaje diferite. Foarte buni actorii care sunt puşi să joace frustrarea sau furia, uneori fără să vorbească, alteori prin gesturi mărunte, iar regizorul (care e şi scenarist) deşi are numai 40 de ani, dovedeşte o înţelepciune demnă de un sfat al bătrânilor. (mai mult…)
Cred că vă este clar că ne aflăm în acestă ediţie de filmes de Cannes sub “asediul” creaţiilor japoneze, de vreme ce aproape că nu există categorie la care să nu apară una sau chiar mai multe producţii nipone. Nu o spun cu nici un reproş, dar e o constatare pe care –personal o salut, filosofia mea de viaţă rezonând cu multe dintre coordonatele pe care aceste filme le propun.
Înscris în competiţia acestei ediţii a festivalului de pe Croisette, Our Little Sister regizat de Kore-Eda Hirokazu e o poveste cu accente de dramoletă şi comedie vagă, a vieţii citadine a trei surori pe care mama le abandonase în grija bunicii după ce tatăl se îndrăgostise şi plecase cu o altă femeie, ignorându-şi cealaltă familie. Peste 15 ani tatăl vinovat moare lăsând în urmă o alta fiică de 13 ani, o copilă frumoasă, sensibilă şi educată pe care cele trei surori vitrege care vin la înmormântare o adoptă spontan. Cam acesta este scenariul cu alte câteva mici volute, toate în registru minor şi menite să susţină acţiunea principală. Scriptul însă rămâne inconsistent şi cu toată frumuseţea actriţelor principale, nu reuşeşte să convingă mai departe de o mediocritate diferită de atributul “aurea”. Filmul se construieşte pe paşii mici ai unor vieţi obişnuite care par să nu aibă semnificaţii ieşite din comun. În spatele fiecăreia însă e o dramă care preia frâiele existenţelor în sine şi care vrea să-şi găsească izbăvirea într-un fel sau altul. Personajele sunt fie serioase, fie hilare, fie pitoreşti, toate însă fiind animate de felul special în care gândesc, trăiesc, iubesc şi iartă japonezii, cu siguranţă sub tutela unui alt gen de filosofie de viaţă. (mai mult…)
Nu resping nici o formă de artă, oricărei culturi ar aparține, dar filmele indiene nu sunt în eșalonul superior al preferințelor mele cinefile. Așa că am avut reticențe față de vizionarea acestei pelicule, motivându-mă mai degraba curiozitatea de a vedea o productie dublu premiată la Cannes, cu Prix de l’Avenir conferit tinerelor speranțe, și Premiul FIPRESCI acordat de către critici. Dincolo de preconceptii (de care nu sunt mandra!), am avut bucuria să descopăr însă o dramă autentică, născută la impactul dintre tradiția unei Indii încremenite în timp, cu modernitatea și mentalitatea de sorginte occidentală. (mai mult…)
Anul trecut Naomi Kawase ne propunea Still The Water, un film cu atât de puţine dialoguri încât ne şoca aproape pe noi , europenii, pentru ca acum să vina cu o poveste înduioșătoare cu un parfum delicat ca al florii de cireș. An este într-atât de japonez ca esenta încât suntem deopotrivă fermecați și șocați de felul în care oamenii acestei culturi milenare au cultivat o relație simbiotică și contemplativă cu natura. Ei se uimesc în fața grandorii și frumuseții acesteia cu un suflet care rămâne mereu de copil, florile, vântul, plantele le vorbesc despre călătoria lor prin lume, iar respectul înseamnă în spaţiul acela cu totul altceva. (mai mult…)
Regizorul filipinez Brillante Mendoza a atras atenţia internaţională la Cannes în 2009, când a câştigat premiul pentru cel mai bun regizor datorită filmului Kinatay. Şcoala filipineză de film este cunoscută, mai ales în ultimii 20 de ani, prin producţii de groază şi drame. Dar acest om a reuşit, în ciuda condiţiilor dificile din ţara natală, să ajungă un nume respectat la nivel mondial, mai ales prin felul în care explorează trările umane. Nici acum nu ştiu cum un film, aparent simplu şi cursiv, a putut să îmi provoace atâta durere sufletească! (mai mult…)
Documentarul lui Asif Kapadia, englezul care la 43 de ani are deja la activ 14 filme, este o incursiune tulburătoare în existenţa acestei cântăreţe de excepţie, cu o voce dăruita jazz-ului şi cu o sinceritate demnă de artista care a fost. Muzical a creat un stil în care se împleteau genuri care rareori se puteau auzi împreună şi dacă ar mai fi trăit ar fi reuşit lejer să ajungă să stea alături de nume ca Ella Fitzgerald, Sarah Vaughn sau Billie Holiday. Muzica ei plăcea sau nu plăcea, dar dacă aveai o simplă cultură muzicală nu puteai să nu admiri originalitatea stilului ei. (mai mult…)
Radiotopic 