Cred că vă este clar că ne aflăm în acestă ediţie de filmes de Cannes sub “asediul” creaţiilor japoneze, de vreme ce aproape că nu există categorie la care să nu apară una sau chiar mai multe producţii nipone. Nu o spun cu nici un reproş, dar e o constatare pe care –personal o salut, filosofia mea de viaţă rezonând cu multe dintre coordonatele pe care aceste filme le propun.
Înscris în competiţia acestei ediţii a festivalului de pe Croisette, Our Little Sister regizat de Kore-Eda Hirokazu e o poveste cu accente de dramoletă şi comedie vagă, a vieţii citadine a trei surori pe care mama le abandonase în grija bunicii după ce tatăl se îndrăgostise şi plecase cu o altă femeie, ignorându-şi cealaltă familie. Peste 15 ani tatăl vinovat moare lăsând în urmă o alta fiică de 13 ani, o copilă frumoasă, sensibilă şi educată pe care cele trei surori vitrege care vin la înmormântare o adoptă spontan. Cam acesta este scenariul cu alte câteva mici volute, toate în registru minor şi menite să susţină acţiunea principală. Scriptul însă rămâne inconsistent şi cu toată frumuseţea actriţelor principale, nu reuşeşte să convingă mai departe de o mediocritate diferită de atributul “aurea”. Filmul se construieşte pe paşii mici ai unor vieţi obişnuite care par să nu aibă semnificaţii ieşite din comun. În spatele fiecăreia însă e o dramă care preia frâiele existenţelor în sine şi care vrea să-şi găsească izbăvirea într-un fel sau altul. Personajele sunt fie serioase, fie hilare, fie pitoreşti, toate însă fiind animate de felul special în care gândesc, trăiesc, iubesc şi iartă japonezii, cu siguranţă sub tutela unui alt gen de filosofie de viaţă.
Nu pot să nu salut prezenţa într-un rol episodic a unei mari doamne a marelui şi micului ecran nipon, Kiki Kirin, pe care tot în această ediţie am urmărit-o în AN, minunatul film al lui Naomi Kawase, în care o joacă pe Tokue, o bătrână desprinsă parcă din basmele copilăriei, care înainte de a părăsi lumea asta înseninează şi ghidează nişte existenţe cu bunătatea, lumina şi înţelepciunea ei.
Sakura (în japoneză floare de cireş, simbolul vieţii, purităţii şi al candorii) este o prezenţă la fel de delicată ca şi în AN. Dar simbolul ei poate fi interpretat: să fie oare ceva efemer sau un semn al dragostei şi delicateţii? Florile de cireş rezistă foarte puţin pe crengi, iar în credinţa budhistă există un concept numit mono no aware , potrivit căruia există o sensibilitate a lucrurilor trecătoare. Petalele florilor de cireş se desprind după câteva zile şi tocmai această scurtă existenţă a fost tipică spiritului samurailor şi dorinţei lor de a se sacrifica pentru o cauză nobilă. Moartea apare în mod repetat în această peliculă (dispariţia tatălui, a vecinului şi a bunicii), iar sora cea mare-Sachi- lucrează într-un centru de îngrijire a bolnavilor aflaţi în stare terminală, confruntându-se zi de zi cu finaluri de poveşti! Acceptarea morţii este egală cu acceptarea vieţii, dar nu trebuie să te temi de ea, aşa cum nu trebuie să ţi-o doreşti.
Our Little Sister nu problematizează şi nu inovează cum ne-am putea aştepta de la o personalitate marcantă cum este Kore-Eda Hirokazu, scriitor, producător şi regizor de notorietate, dacă ne gândim că din cele 47 de nominalizări primite de-a lungul carierei pentru producţiile sale, şi-a adjudecat 37 de premii, o rată a succesului ce rivalizează cu celebritatea. Antrenat mai degrabă în zona documentarelor şi a serialelor tv, cineastul nipon născut în 1962 la Tokio, activează în breaslă de 30 de ani, opţiunea lui primordială fiind aceea de scriitor. Still Walking, Nobody Knows, Like Father Like Son sau After Life sunt repere ale filmografiei lui, pe care sper ca următoarea încercare să o aureoleze aşa cum Our Little Sister nu reuşeşte să o facă.
Regizor: Hirokazu Koreeda
Scenariu: Akimi Yoshida, Hirokazu Koreeda
Cu: Haruka Ayase, Masami Nagasawa, Kaho, Kirin Kiki, Ryô Kase, Ryôhei Suzuki, Takafumi Ikeda, Kentarô Sakaguchi, Ohshirô Maeda, Shin’ichi Tsutsumi
Radiotopic 