Chiar de la titlu ne dăm seama că ni se pregăteşte ceva “complicat”, creativitatea perifrastică bessoniană fiind capabilă să dea de furcă oricui nu poate să proceseze în ritmul pe care el îl propune; căci Valerian şi oraşul celor o mie de planete devine un pretext pentru a zburda în arealul fără margini al imaginaţiei, unde totul este cu putinţă şi unde limitele sunt dinamitate pur şi simplu. (mai mult…)
Cum să faci un film într-o manieră simplă și care să te facă să urli de furie? Păi…vorbești cu tânărul regizor Jeff Nichols, alegi o întâmplare adevărată și îl lași să scrie și scenariul. Loving este un film despre un cuplu interrasial ce înfrunta lumea în…1958. Am pus punctele de suspensie pentru că deși în prezent căsătoriile dintre persoane din rase diferite tind să devină o obișnuință, tot există probleme pe care un asemenea cuplu va fi nevoit să le înfrunte, cu toate că de la povestea familiei Loving au trecut aproape 60 de ani. (mai mult…)
Cu siguranță pentru mine acesta a fost filmul sezonului, poate chiar al anului, și pot să afirm că am avut emoții știind că regizorul filmului este Mark Osborne, cel care ne-a dat Kung Fu Panda, minunata animație nominalizată la Oscar. În câte feluri poți să spui o poveste și ea să rămână nealterată și vie ca la prima lectură? Dar dacă este vorba de una dintre cele mai frumoase narațiuni ale literaturii? Și dacă nu e doar o simplă istorioară pentru copii, ci o călătorie inițiatică în care ești condus și abandonat într-un imaginar în care guvernează pe rând sufletul, apoi mintea duală, pentru ca apoi să te întorci la sinele tău transformat și puternic? (mai mult…)
Regizorul filipinez Brillante Mendoza a atras atenţia internaţională la Cannes în 2009, când a câştigat premiul pentru cel mai bun regizor datorită filmului Kinatay. Şcoala filipineză de film este cunoscută, mai ales în ultimii 20 de ani, prin producţii de groază şi drame. Dar acest om a reuşit, în ciuda condiţiilor dificile din ţara natală, să ajungă un nume respectat la nivel mondial, mai ales prin felul în care explorează trările umane. Nici acum nu ştiu cum un film, aparent simplu şi cursiv, a putut să îmi provoace atâta durere sufletească! (mai mult…)
Dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, filmul acesta ar fi trebuit să fie lansat pe 4 iulie, într-atât de american în esenţa lui este, de infuzat cu toate valorile pe care acest popor –relativ tânăr- a ştiut nu doar să le promoveze, dar să se şi sprijine în susţinerea identităţii proprii. Filmul, deşi are un regizor ilustru, nu se ridică la nivelul altor producţii semnate Ridley Scott, dar nici nu alunecă pe panta facilităţii. Numai că subiectul este puţin schematic (mă rog, e o ecranizare, aşa că ar putea da vina pe autorul cărţii, Andy Weir!) şi îi lipseşte imaginea fascinantă a lui Cuaron din Gravity, sau plot-ul alambicat şi spectaculos din Interstellar. Dar ne place, fără îndoială, nu doar pentru că îl vedem pe Matt Damon într-un rol care ar fi putut fi un Cast Away pe Marte, dacă n-ar fi avut inserturile cu strădaniile terestre ale celor de la NASA. Şi sincer, oricât îmi place mie Matt, trebuie să recunoaşteţi că Tom Hanks este pe un alt palier al măiestriei actoriceşti. (mai mult…)
ÎN LIPSA RAȚIUNII
Ori de câte ori vine momentul să mai văd un film semnat Woody Allen simt în așteptarea lui un fior la periferia ființei, întrebându-mă cu ce va să mă mai uimească. Și nu este întotdeauna genial, așa cum ne așteptăm, și filmele nu curg firesc, pentru că niciunul nu e comun, dar de fiecare dată avem neaparat întâlnire cu mari actori și –mai ales – cu o viziune regizorală diferită de tot ce știm, unică într-un mod brand-uit deja. (mai mult…)
Timbuktu (în franceză Tombouctou, în engleză Timbuktu) e un oraș în sudul statului Mali, un fost punct important de comerț care lega populația de culoare din Africa cu musulmanii din Africa de Nord şi titlul filmului pe care vi-l propun. Dar să faci un film în care să îi prezinţi pe jihadiştii libieni ai Statului Islamic ocupând o comunitate, este un act de curaj, cu atât mai mult cu cât realizatorul lui este musulman. (mai mult…)
În 1999 Mike Figghis ne propunea o versiune a piesei lui Strindberg având-o pe Safrron Burrows în rolul domnișoarei de viță nobilă care are o aventură cu valetul tatălui ei, eroina imaginată având o mândrie și o răutate – cuceritoare însă.
Liv Ullmann vine cu o Miss Julie ceva mai fragilă, predispusă parcă la a deveni o victimă sigură, dar care nu scapă nici o ocazie de a încerca să-și exercite privilegiul de stăpână, de a provoca și a se implica într-un joc hazardat cu John – versatul și stilatul servitor care devine obiectul interesului ei dupa logodna eșuată. Julie – interpretată cuceritor de către Jessica Chastain, se departează însă de personajul lui Strindberg- mult mai puternic și curajos, dându-ne impresia că este ghidată de un soi de masochism pe care însă nu îl poate controla. (mai mult…)
If it bleeds, it leads – este neîndoielnic cel mai potrivit motto pentru acest film dur, care nu mai este doar o satiră la adresa practicilor sângeroase ale televiziunilor americane de știri care vânează doar senzaționalul, ci un deget acuzator îndreptat dur către cei care încurajează, îngăduie și difuzează aceste știri. Sigur că apetitul spectatorului este cel care hrănește cererea televiziunilor- și aici să ne amintim faptul că de-a lungul istoriei execuțiile erau publice și lumea se bulucea să vadă arderi pe rug, tăieri de capete și spânzurări, și mai exista și lapidarea pe care o făceau cu sârg (evident manipulați binișor) chiar poporenii, crezând cu tărie că înfăptuiesc un act de justiție. În zilele noastre s-a transmis pe undeva apetitul asta nesănătos pentru gregar, pentru moartea în direct, pentru suferința expusă, iar televiziunile de pretutindeni s-au grabit să promoveze fără scrupule acest gen, sporindu-și ratingurile și alimentând foamea de senzațional. Iar dacă mai adăugăm și reality show-urile…avem panorama întreagă a decăderii prin televiziune. Cât de jos?….Cât se poate! (mai mult…)
Radiotopic 