„Acul negru”, filmul regizorului Ivan Marinovici este o dramedie cu un dialog saltaret si pontos care face toti banii, reprezentand impreuna cu tipologiile sursa unui umor benign si savuros care te cucereste, si a fost anul trecut propunerea pentru Oscar a Muntenegrului.
History of Love, L’Histoire de L’amour sau Povestea Iubirii, oricum i-ai spune rămâne acelaşi film fascinant despre iubirea atotcuprinzatoare, cu legile ei uneori ciudate, dar care este cea mai puternică şi cea mai adevărată forţă a Universului.
Felul în care Radu Mihăileanu pune în pagina cinematografică best seller-ul lui Nicole Krauss este remarcabil, căci amplifică atmosfera şi “imaginează” timpul fabulos, timpul imediat şi pe cel interior, ceea ce îl face pe regizor un adevarat magician ce jonglează cu timpul-fază a ritmului – interval – epocă, ce transformă povestea personală într-una universală. Căci “timpul” în filmele lui Radu Mihăileanu devine un concept aparte, zigzagat, nu linear, care translează natural, fluid şi ne poartă prin spaţiul creat, prin emoţii acaparatoare, prin istorii şi locuri de poveste.
Cu aceasta productie Phillippe Garell, copilul minune al cinematografiei franceze care are deja 56 de ani de cariera din cei 69 de viata , uimea in 2015 publicul si critica de la Cannes, inscriind-o in seria unor alte realizari valoroase precum J’entend plus la guitare, Le vent de la nuit, Sovage Innocence sau La cicatrice interieure, carora le-a scris si scenariile cu o voce artistica distincta ce il fac unul dintre cei mai interesanti creatori contemporani.
Nu ştiu câţi asociază numele lui William Moulton Marston cu personajul Wonder Woman al cărui creator este, sau cu poligraful, mai cunoscut drept detectorul de minciuni, pe care tot el l-a inventat, dar pot să îmi imaginez că destul de puţini. Cert e că de la prima ei apariţie în 1941 în revistele de benzi desenate, Femeia Fantastică a devenit de-a lungul timpului o eroină iubită şi admirată, revenirea ei în forţă ca personaj secundar în alte filme cu supereroi şi distribuirea frumoasei Gal Gadot în acest rol, readucând în actualitate exact tipul de personaj de care aveam acum nevoie.
Nu de multe ori am avut ocazia în ultima vreme să găsesc un film care să mă cucerească iremediabil de la prima vizionare, pe care să îl găsesc perfect din toate punctele de vedere, care să mă problematizeze și să îmi dea de gândit în măsura în care a reușit să o facă Perfetti Sconosciuti, pe un scenariu și în regia lui Paolo Genoveze, ce pare să aibă deopotrivă condei și baghetă!
Dacă te gândeşti că acesta este doar al doilea film al lui Rupert Sanders, ai zice că a dat lovitura! Şi chiar aşa şi e pentru un începător, căci acest SF cu încrengături de toate felurile este interesant într-un mod special. Căci deşi tema la vedere este una filosofică de-a dreptul, profundă, în esenţă este vorba de o poveste de dragoste inversată, care însă acorda şanse şi ne reaminteşte încă o dată un postulat universal: iubirea este TOTUL! (mai mult…)
Nu e lucru uşor să duci un personaj atât de special ca Wolverine atâta timp, şi el să rămână emblematic şi pentru filmul care l-a generat, dar şi pentru filmografia care se ocupă de mutanţi, după cum nu e la-ndemână să pui capăt unei legende!
Nu poate nimeni să nege că un scenariu care porneşte de la un fapt real, cu personaje reale- poate fi mai convingător, chiar dacă istoria este într-atât de spectaculoasă, încât pare neverosimilă. Dar nu e, şi de fiecare dată mai ne spunem iar că viaţa bate filmul- şi îi alimentează pe scenarişti cu idei şi subiecte.
Mulţi încep să afirme că Ben Affleck ar fi mult mai talentat ca regizor, şi că Argo- cel de 3 ori oscarizat şi moţat cu alte 3 Golden Globe, a avut şi multa Bafta (3 buc!) şi ar fi marcat ieşirea pe piaţă a unui regizor de talent şi viitor.
Michaela spune:
Sincer, finalul acestui an mă găseşte ceva mai obosită de experimente şi extravaganţe cinematografice, şi mai dornică să apreciez un film clasic, de “origine controlată” , capabil să furnizeze o stare, o emoţie, un gând. Aşa că Aliatul lui Zemeckis a venit pe un teren fertil şi a cules roadele aşteptărilor mele. Şi uimitor nu e până la urmă scenariul – care porneşte de la o poveste reală, investit fiind astfel încă de la început cu o veridicitate care miscă, dar dă şi acurateţe – ci apariţia eclatantă a lui Brad Pitt, cu şarmul şi frumuseţea lui fără vârstă, care îl fac – după părerea mea – cel mai charismatic şi mai perfect exemplar masculin al cinematografiei actuale. Este fără cusur în toate cele, şi nu avem nici o scăpare sub asaltul farmecului lui particular, aproape de nedefinit, dublat de o măiestrie ce îi dă lejeritatea de a se poziţiona confortabil în orice rol. Aşa că după partitura de acum un an din By The Sea, filmul regizat de Angelina Jolie, care pare să fi fost o curtoazie dedicată (înca -pe atunci) soţiei, mai degrabă decât o alegere personală, Max Vatan- un gen de James Bond în vreme de război- ne apare cu atât mai spectaculos- cu cât e şi uman (cu tot cu iubirea interzisă pentru care luptă, cu tot cu lacrimi pe obraz și ploaie în păr, de-a valma cu vulnerabilităţi şi duritate extremă!) şi mai “accesibil”. Nici măcar Marion Cotillard, care este definiţia însăşi a expansivităţii şi volubilităţii franceze, nu reuşeşte să îi umbrească haloul lui Brad, cu toate că între ei este o chimie palpabilă aproape, care a dat apă la moara multora să vadă o poveste ce ar fi trecut dincolo de scenariu. Dar mai presus de speculaţiile presei de scandal, nouă ne rămane filmul acesta frumos, cu doi actori înzestraţi, care ne dăruiesc două personaje capabile să impresioneze şi să rămână memorabile. (mai mult…)
Radiotopic 