Vioi, nostim si cu dialog sprintar care te provoaca sa razi copios, filmul este alegerea perfecta atat pentru weekend, cat si pentru oricare seara pe care ti-o doresti destinsa. Super Baietii lui Shane Black sunt Russell Crowe si Ryan Gosling, aici in roluri de bataus si respectiv – detectiv particular, a caror relatie evolueaza de la adversitate absoluta la parteneriat de afaceri. Intre aceste doua momente- o pelicula lejera, dinamica si vesela, pe care ne-o ofera Freeman Entertainment.
Înainte de a merge la acest film, am avut o singură reținere: Anna Kendrick! Trebuie să am și eu (ca mulți alții) o actriță care nu-mi spune nimic și în cazul meu e fata aia care zice câteva replici în Twilight, a jucat în Up In The Air, a dansat în Pitch Perfect și cântă Cups. Și chiar dacă îi arunci în arenă, lângă ea, pe Sam Rockwell și Tim Roth, nu mă convinge, cum nu m-a convins nici când a jucat alături de George Clooney. Dar uitându-mă în filmografia ei am observat că e activă și în domeniul teatrului, unde la 12 ani a devenit a doua cea mai tânără actriță nominalizată la premiile Tony. Așadar, sunt numai eu alergic la ea? Așa se pare! (mai mult…)
De câte comedii are nevoie lumea ca să fie mai destinsă, mai veselă și mai aptă să trăiască frumos? De cât mai multe este răspunsul categoric, iar când ele sunt benigne, într-o energie pozitivă și cu un umor sănătos care te face să îți exersezi prin râs musculatura facială, îți dorești să le și revezi chiar. Nunta a la grec 2 este o comedie tipică, nostimă și predictibilă despre ce înseamnă o familie cu adevărat unită. Iar veritabilul clan Portokalos, naturalizat în State, este o mică enclavă elenă care își păstrează identitatea culturală, perpetuând tradițiile și crescându-și urmașii tot în spiritul lor. Așa că la 12 ani, după prima Nuntă grecească ne mai paște una, care nu este cea la care v-ați aștepta! Căci printr-o întorsătura de situatie, un act este invalidat de o lipsă de semnătură și iată un motiv de comedie suculentă cu personaje care mai de care mai hilare și mai surprinzătoare, într-un joc al orgoliilor, al părerilor și al detensionărilor care merg în marș voios către finalul și previzibil și happy, dar pe care ni-l dorim din tot sufletul. Și asta pentru că ficțiunea este de multe ori felul în care noi ne găsim rezolvările pe care viața nu ni le dă, și putem să ne bucurăm că măcar așa, în această convenție, lucrurile se așează fix cum trebuie, oamenii se găsesc-regăsesc la țanc, iar totul se încheie apoteotic cu artificii pe timp de noapte și curcubee pe timp de zi! De ce însă ne mai plac aceste comedii? Pentru bucuria lor curată, pentru că deși concură viața, filmul e întotdeauna învins, pentru că în existentența noastră uneori nu chiar balansată, comediile de genul asta decupează o felie de lumină care sa ne mângâie, să ne destindă. (mai mult…)
Devine din ce in ce mai clar că un film pornește cu dreptul dacă are scris pe afiș și la credite că este inspirat de un caz real! Apoi dacă mai adaugi că producătorii sunt aceeași ca în cazul lui Kingsman: The Secret Service, este cu siguranță o trambulină, iar dacă este vorba despre sărituri cu schiurile nici nu se putea un subiect mai potrivit J. Deși adevăratul Eddie ‘The Eagle’ Edwards a declarat anul trecut la BBC că filmul se bazează doar pe 10-15% din viața sa, această peliculă a reușit să mă impresioneze. În primul rând pentru că m-am regăsit și eu în postura oamenilor care nu au acordat încredere, atunci când am întâlnit personaje care, deși lipsite de talent, aveau în schimb ambiție și capacitate de a se antrena până ieșea bine ceea ce iși propuneau. Și în al doilea rând pentru că regizorul mizează pe umor, iar personajele filmului sunt prietenoase! (mai mult…)
Deşi am un ochi special cu care privesc filmele româneşti (e ataşat la suflet!), nu întotdeauna ele îmi confirmă aşteptările, dar şi când o fac puteţi fi siguri că vă recomand un film care merită să fie văzut. Cu comedia asta, Iura Luncaşu ar trebui să dea lovitura, căci filmul se desfăşoară după un scenariu bine scris, cu destule elemente identificabile care să reflecte specificul românesc, şi inteligibil în acelaşi timp pentru orice spectator al lumii. Garnisit cu comic de limbaj, de personaj şi de situaţie, scriptul îşi valorifică şi propria şansă de a avea un dialog dinamic dând ocazii reale actorilor să facă nişte personaje credibile. Oricum, dincolo de filmările cu drone, nostimada teatrului în film cu Jocul dragostei şi al întâmplării, atu-ul principal al acestei pelicule îl reprezintă actorii excepţional distribuiţi, care joacă de parcă le-ar fi plăcut la nebunie rolurile lor ( lucru adevărat dealtfel, aşa cum mi-au mărturisit la avanpremieră) Sunt proaspeţi, sunt credibili, reuşesc să fie naturali şi să ne ofere chiar tipologii, sunt dezinvolţi şi autentici, în aşa fel încât cele 116 minute trec în cel mai agreabil mod. Intriga nu este o poveste de iubire cu încrengături (ea îl iubeşte pe el, el pare că da, dar nu e hotărât, pe ea o mai iubeşte şi celălalt ssmd), ci o dependenţă care încontrează iubirea şi bagă în bucluc lumea, totul asezonat cu urmăriri pe acoperişuri, scări şi străzi, cu licenţe şi aluzii de tot felul, şi cu un umor care reuşeşte să fie şi frust, dar şi subtil.
Am revăzut-o cu bucurie pe Coca Bloos într-un rol mult prea mic pentru marele ei talent, ca şi pe Adriana Trandafir, matuşă de mafiot şi florăreasă cu pretenţii. Alături de ele strălucesc Nicoleta Hâncu, Aida Economu şi Zaharia Vişan, în nişte partituri bine calibrate, în timp ce băieţii sunt şi ei plini de şarm într-un mod aparte: Doru este Pavel Ulici, George Piştereanu joacă un mafiot, iar Marius Damian este adorabil în rol de haker/ tată de familie/actor ad hoc. Îl mai avem şi pe Emilian Oprea, care dupa rolul din De ce eu? al lui Tudor Giurgiu şi apariţia „captivantă” din Autoportretul unei fete cuminţi – e de ajuns să se arate şi polarizează atenţia, căci este carismatic şi vine întotdeauna cu o energie specială manageriată impecabil non verbal. Aici el este Columbeanu- un personaj care nu vorbeşte, dar care se dovedeşte unul mult mai important decât pare, el dând finalul happy, dar nu banal.
Interesanta este dinamica perechilor din film, unele predestinate (Doru-Dora), altele aleatorii ( Alecu, Lucy), altele doar visate (Dora- Alecu), şi felul în care ele se fac şi se desfac conjunctural, asta dând ritm poveştii şi asezonând-o în acelaşi mod nostim în care o face şi qui pro quo-ul piesei de teatru a lui Marivaux incluse. Lumea în care plonjăm este aceea a teatrului, în care după ce lasă maştile şi redevin ei, actorii sunt oameni obişnuiţi cu drame personale, cu probleme de viaţă, cu sentimente şi insatisfacţii.
Şi dacă Minte-mă frumos din 2012 a luat un premiu Gopo, în ceea ce mă priveşte cred că acest al doilea film marchează un salt calitativ: de la scenariul cu de toate (dar care se menţine compact şi are destule volute inspirate), la castingul excelent (care păstrează unele personaje), de la coloana sonoră care pune semne de punctuaţie filmului, până la concepţia regizorală care upgradează această comedie şi îi dă „gust” prin introducerea unor personaje ale lumii mondene care, fie intră într-un rol, fie se joacă pe ele însele (Viorel Lis, Codin Maticiuc)
All in all această comedie stenică merită văzută pentru clipele de relaxare pe care ţi le aduce, şi mai ales pentru bucuria cu care echipa de actori joacă într-un mod extraordinar, cei tineri – cu figuri interesante, fresh- putând cu uşurinţă ţine pasul în orice casting de pe la noi şi nu numai, iar cei consacraţi reconfirmând a mia oară faptul că un actor excepţional va rămâne aşa, oricât de neînsemnat va fi rolul pe care îl va juca.
Regia Iura Luncaşu
Distributia
Sorin Miron, Pavel Ulici, Nicoleta Hâncu, Alexandru Unguru, Aida Economu, Coca Bloos, Adriana Trandafir, George Piştereanu, Marius Damian, Zaharia Vişan
Dacă e să te iei după numele regizorului francez-Louis Leterrier- care a semnat regia pentru Now You See Me (2013), The Incredible Hulk (2008) și The Transporter (2002) poti crede că vei vedea un film de acțiune cu spioni și urmăriri spectaculoase. Asta s-a dorit, cred, până în momentul în care a intrat în scenă Sacha Baron Cohen, ca scenarist, producător și actor. Și așa s-a dus dracului toată presupunerea! Și dacă știi câte controverse a stârnit actorul fără teamă de penibil și apt pentru orice nebunie, abia atunci hotărăști dacă vrei să vezi Grimsby au ba. (mai mult…)
Îl semnalam cu surle şi trâmbiţe prin decembrie trecut, şi pomeneam că va deschide Festivalul Filmului de la Berlin- ceea ce, recunoaşteţi, e ceva!- aşa că aşteptam această producţie ca mai tot mapamondul dornic să vadă ce mai scot din joben fraţii Coen, când geniali, când doar inovativi, când în afara normelor, când convenţionali în mod extrem. (mai mult…)
Chiar şi luând în calcul numai titlul şi faptul că este o comedie, şi tot ar trebui să fie buluc de spectatori în săli, căci-nu-i aşa – nu ţi se serveste oricând o “motivaţională” la care să mai şi râzi. Filmul lui Chrisian Ditter este o altă creaţie a lui în registrul comic, dupa cele două, Limba turca pentru începători şi Franceza pentru începători din 2006, şi Love, Rosie cu Lilly Collins din 2014, toate fără rezerve nostime, stenice şi benigne.
Sincer, de Valentine’s sau Dragobete, dacă v-ați hotărât să sărbătoriţi cumva, eu v-aş îndruma către filmele frumoase, cu energie bună, care ne destind şi ne fac să ne întoarcem cu iubire către copilul din noi. Iar la capitolul copilărire, nu văd nimic mai potrivit decât un film cvasi-animat cu… veveriţe. Căci Alvin & Company sunt la fel de “lovable” şi de “cute” ca şi minionii, care ne-au vrăjit prin candoare într-atât încât, de merchandise friendly ce sunt, alimentăm franciza cu aviditatea de a avea unul personal –sub orice formă ar fi el. Aşa că Alvin şi “verdeliţele” mi se pare o alegere potrivită pentru cele 86 de minute de comedie stenică și aventuri veveriţeşti într-o lume care acceptă şi ieşirea din normă, şi iubirea pentru creaturi imaginare vorbitoare şi cântătoare- adică în …ficţiune! (mai mult…)
De mult n-am mai văzut o comedie atât de năzbătioasă, excelent jucată, cu un comic de limbaj şi de situaţie absolut dărâmătoare! Culmea e că nu te deranjează în nici un fel nici glumele cazone, nici exprimarea fără perdea, nici personajele deşucheate, ab-so-lut nimic. Râzi numai delirant, căci odată pornită comedia, se rostogoleşte în acelaşi ritm, cu aceeaşi savoare până la finalul care iese de sub incidenţa “dezmăţului” şi ne dă cheia întâmplărilor- una serioasă în registrul major în care figurează alegerile importante ale vieţii. (mai mult…)
Radiotopic 