Dacă te gândeşti că acesta este doar al doilea film al lui Rupert Sanders, ai zice că a dat lovitura! Şi chiar aşa şi e pentru un începător, căci acest SF cu încrengături de toate felurile este interesant într-un mod special. Căci deşi tema la vedere este una filosofică de-a dreptul, profundă, în esenţă este vorba de o poveste de dragoste inversată, care însă acorda şanse şi ne reaminteşte încă o dată un postulat universal: iubirea este TOTUL! (mai mult…)
Strumfii ăştia par a fi bucuria momentului, într-atât sunt de drăgălaşi, năzbâtioşi şi nostimi, aşa că nu ne rămâne decât să-i alegem ca opţiune de vizionare, pentru că e câte ceva de văzut şi gândit pentru fiecare, orice vârstă ar avea.Şi poate nu ştiaţi că micile creaturi albastre au apărut pentru prima oara prin…1958!! Le-a imaginat Peyo şi le-a publicat iniţial în Le Journal de Spirou, pentru ca adevărata notorietate să vină abia în 1981, după ce studiourile Hanna and Barbera au dat startul serialului animat care avea să aibă 256 de episoade difuzate până în 1990. Au urmat apoi şase filme, care au inovat la rândul lor şi au ţinut alertă atenţia celor mari şi mici asupra nostimelor fapturi albastre cu codiţe pufoase ca de iepuraşi. (mai mult…)
Fără nici o îndoială filmul ăsta are stil!! De la scenariul inspirat şi plin de umor, semnat de Theodore Melfi, ce pare dedicat comediei bune, pe care nu doar o scrie, dar o şi regizează cu succes ( el este creatorul celei de acum 3 ani, St Vincent, cu un Bill Murray cuceritor), la regia “curată” a lui Zack Braff – (mai cunoscut pt rolul din serialul Scrubs, dar care este şi un scenarist, regizor şi producător cu potenţial), la distribuţia atât de stilată, încât nu îi poţi găsi nici un cusur. Căci o partitură în care evoluează Morgan Freeman, Michael Caine şi Alan Arkin nu poate decât să încânte dacă este comedie- iar Going in style este una exelentă! (mai mult…)
Don’t think it! Don’t say it!
De ce, Faye Dunaway? Si de ce chiar si , Carrie-Anne Moss? Doua nume importante ale ecranului care se regasesc pe genericul acestui Bye-Bye Man, care le-a livrat doua roluri din care nimeni n-ar fi putut face minuni, oricât de mare ar fi fost şi strădania şi talentul! Şi atunci de ce să accepte să joace într-un film plin de clişee- deşi ideea bine exploatată- cea a halucinaţiilor, a pornirilor netratate medical care au dus la tragedii precum masacrul din 1999, de la liceul Columbine- ar fi fost îndeajuns de ofertantă pentru un scenariu notabil? (mai mult…)
V-aţi întrebat ce anume face ca un film să devină unul antologic? Un scenariu de valoare pe care să îl “instrumenteze” un regizor genial, o distribuţie trăznet, o imagine impecabilă sau costume şi scenografie de vis? Şi eu mi-am pus întrebarea asta şi am ajuns la concluzia că e vorba de toate astea plus încă ceva pe deasupra: câtă emoţie este în stare să livreze pelicula, în aşa fel încât să ne amprenteze şi să nu ne mai putem extrage din siajul acesta care ne preia şi nu ne mai scapă nicicând.
Filmul ăsta este unul care o să fie inclus fără probleme în grilele tuturor televiziunilor, şi o să-l vedem la nesfârşit, pentru că dincolo de orice, răspunde unor cerinţe necesare şi suficiente pentru producţiile de categoria B: are ceva acţiune, e cu bătăi şi împuşcături, cu politişti corupţi şi traficanţi, în distribuţie se regăsesc actori cunoscuţi şi are un final mulţumitor, care încheie ori pontos, ori lasă loc pentru o continuare. Asa că din postura unei atari producţii, Sleepless are o construcţie într-atât de previzibilă încât o să îi facă pe mulţi să se umfle în pene că “intuiesc” scenariul mai ceva ca mama Omida! Iar ăsta e un atu la public, oricare ar fi acela.
Senzația mea la vederea acestui film a fost una asemănătoare cu cea de la vizionarea deschiderii Jocurilor Olimpice din 2008, care s-au desfășurat sub sloganul ”O lume de vis”. Foarte adevărat, o deschidere magnifică acum opt ani și o prezentare de același calibru pentru un film chinezesc – poate cel mai scump de până acum! Au fost curtate nume mari, atât din lumea regizorală, cât și cea actoricească! James Horner ar fi trebuit să compună coloana sonoră, dar nu a mai fost să fie (RIP). Apoi cei trei actori americani, Matt Damon, Willem Dafoe și Pedro Pascal (de origine chiliană, propulsat de Game Of Thrones și Narcos) au fost secondați de categoria grea a actorilor chinezi: Andy Lau (este primul film al lui de la Hollywood, dar unul dintre cei mai scumpi actori din Hong Kong de la mijlocul anilor 89) și Hanyu Zhang. Și crema numelor grele e completată de directorul de imagine Stuart Dryburgh (Alice Through the Looking Glass)! Camerele digitale -Arri Alexa 65, au fost mânuite de asistentul preferat al regizorului- Zhao Xiaoding, iar editori de imagine au fost Mary Jo Markey (Star Wars: The Force Awakens) și Craig Wood (Pirates of the Caribbean). Voila! (mai mult…)
Când vă spuneam că iarna aceasta se poartă SF-ul, mă gândeam şi la această aventură cu efecte CGI spectaculoase, pe care ne-o propune norvegianul Morten Tyldum, cel care ne regala acum doi ani cu excepţionalul The Imitation Game – cu o nominalizare la Oscar şi alta la Bafta. De această dată el alege să pună în operă scenariul lui Jon Spaihts, cel ce pare să fi dat o veritabilă lovitură de imaginaţie anul acesta, de vreme ce a scris şi Doctor Strange, un film ofertant din multe puncte de vedere. Cât despre Passengers, el ni se dezvăluie treptat, căci pe măsură ce îl vezi, se adânceşte în sensuri şi pune pe tapet dileme morale şi alegeri existenţiale fundamentale. (mai mult…)
Poți să spui orice despre Rogue One: că-ți place, că nu-ți place, că seamănă, că nu seamănă, că are coloană sonoră excelentă sau că este dezamăgitoare, dar nu poți spune că este la fel sau mai slab realizat ca episodul șapte, în primul rând pentru că e o altă poveste. E ca și cu votul din România: am ajuns să-l alegem pe cel (care credem că e) mai puțin corupt. Adică, răul cel mai mic! Așa și cu acest non episod; nu-l poți compara cu Star Wars: Episode IV : A New Hope, care a însemnat lovitură de baros pentru întreaga omenire cinefilă, dar poți în schimb să îi apreciezi părțile bune. Și are destule, pe care le voi aminti fără să vă stric plăcerea de a merge la cinematograf. (mai mult…)
Filmul ăsta este frumos mai tot timpul, sublim în unele momente, sfâșietor în altele, profund pe alocuri și atotcuprinzător, ca tensiune și emoție. Și este depre durere! Despre felul în care avem putința de a o procesa, despre dimensiunea pierderii unei ființe iubite, care poate fi devastatoare, aproape de pierderea conștiinței, într-o contopire a suferinței, tristeții, jelirii- cu un fel de revoltă care ajunge să se nuanțeze apoi până la chin și obidă, dinamitând cu totul existența acestui tată care își pierde copilul. Incapabil să facă față acestei dispariții, personajul nostru – un afacerist de excepție înainte de tragedie- pierde contactul cu o realitate în care aproape refuză să se mai insereze, provoacă moartea, se răzvrătește filosofic și își trimite simbolic gândurile în trei scrisori cu o retorică dărâmatoare, având drept destinatari Moartea, Timpul și Dragostea – niște abstracții care nu ar fi putut în mod normal să reacționeze și să răspundă. (mai mult…)
Radiotopic 