Nu toate poveştile au un final fericit, dar ascultându-le atent, până la urmă descoperi că aparenţa nu are legătură cu esenţa şi ceea ce părea a fi un lucru rău, este –in mod paradoxal- o alegere potrivită. Aşa că “morala” acestei poveşti tulburătoare este explicită, iar catalanul J.A. Bayona ne conduce către descoperirea ei pas cu pas, ca într-un policier, adăugând filmului încă şi încă un strat de înţelesuri.
Personal, recunosc, am o admiraţie nedisimulată pentru Keanu Reeves, şi chiar aşteptam acest capitol secund al filmului care îl lansa în 2014 în postura de super killer. Pe atunci Chad Stahelski regiza în tandem cu David Leitch, şi el la fel de novice în meserie, aşa că, mă gândesc, or fi avut dialoguri emulative, căci filmul primordial mi-a plăcut fără rezerve, iar personajul John Wick sortit să devină erou de franciză.
Cu titlul ăsta te-ai aştepta să vezi un film cu un mesaj motivaţional, care să îţi mai servească încă un exemplu de cum să îţi trăieşti viaţa şi să înfrunţi tot ce ea îţi oferă. Dar dacă te grăbeşti să-l vâri pe Gore Verbinski în tiparul ăsta, ai ratat din start înţelesurile, pe care el şi numai el le deţine pe de-a-ntregul, şi ni le serveşte şi nouă într-o peliculă ce dă citate permanent din toată filmografia de gen.
La prima strigare, un film Batman cu personaje şi decoruri făcute din piese LEGO ar putea părea o ciudăţenie, şi chiar e preţ de câteva minute. Exact până te prinde naraţiunea din off, apoi dialogul, şi începe să te târască prin Gotham City acţiunea frenetică.
Nu poate nimeni să nege că un scenariu care porneşte de la un fapt real, cu personaje reale- poate fi mai convingător, chiar dacă istoria este într-atât de spectaculoasă, încât pare neverosimilă. Dar nu e, şi de fiecare dată mai ne spunem iar că viaţa bate filmul- şi îi alimentează pe scenarişti cu idei şi subiecte.
Nimeni nu poate să spună că exista ceva mai sincer şi mai adevărat ca o codiţă prietenoasă care te salută, te bucură şi te înduioşează de fiecare dată în acelaşi fel. Iar dintre toate animalele pe care omul le adună pe lângă casa lui, câinele este cel mai iubitor şi mai bun prieten, cu atât mai mult cu cât în copilărie este companionul cel mai vesel şi mai dornic de joacă.
Ultima producţie pe care o semnează M. Night Shyamalan, un psiho-thriller, este o mică gemă a suspansului, cu încrengături psihanalitice spectaculoase şi cu o problematică morală şi deontologică aflată la vedere, ceea ce ne dă şi mai mult de gândit. Nu aş zice că nu era destul şi aşa, dar dinamica schimbării personalităţilor aceluiaşi subiect este atât de fascinantă, încât chiar şi numai în asta dacă ar fi constat scenariul – şi tot era ceva!
Nu e deloc simplu să încadrezi temporal atât de strict un film (4 zile după asasinarea lui JFK), să ai un subiect despre care s-a scris şi vorbit enorm (moartea “celui mai puternic om al planetei”), iar perspectiva din care este narat să fie aceea a unei singure persoane! Dar chilianului Pablo Larrain ( cel care a făcut şi Neruda) i-a ieşit, şi încă într-un aşa fel, încât mulţi pomenesc şi de Oscaruri atunci când vine vorba de Jackie. Dramatic (cum altminteri, când e vorba de un asasinat!!), acest biopic încearcă să ofere viziunea celei care a fost părtaşă la tragicele evenimente, reuşind o punere în pagina cinematografică pe de o parte- delicată şi atentă, pe de alta- intensă şi tensionată, unicul scop vădit fiind un “restitution” faţă de cea care a fost timp de doar doi ani prima doamnă a Americii.
Am impresia că Adrian Sitaru este setat cumva pe modul “la foc continuu”, de vreme ce în 2016 a punctat nu cu unul, ci cu două filme notabile. Primul a fost incitantul Ilegitim, după un scenariu inedit şi şocant pe care regizorul îl partajează cu Alina Grigore (protagonista filmului alături de Robi Urs) – iar cel de-al doilea- acest FIXEUR, o peliculă (puţin cam prea) echilibrată din mai toate punctele de vedere, excelent condusă şi jucată.
Nostimă într-un mod plăcut, comedia lui Phillippe de Chauveron nu vine cu cine stie ce artificii stilistice, dar ne amuză cu un comic de situaţie şi de limbaj, şi cu nişte personaje hazlii sau mucalite, toate plăcute cât să ne dea o stare de bine. Aşa că vizionarea aceasta light va încălzi cu râsul ei una din serile sau după amiezele noastre de iarnă, revigorând afinităţile noastre francofone.
Radiotopic 