Nu încape nici o îndoială că atunci când există un “precedent” într-un joc video de succes şi vrei să îl adaptezi pt marele ecran, lumea se aşteaptă la ceva de excepţie şi, în caz că nu e chiar aşa întru totul, este dezamăgită ca un copil căruia i s-a luat direct de pe limbă acadeaua. Personal însă am avut prilejul să vizionez filmul fără să fiu în vreun fel tributară jocului, aşa că percepţia mea a fost liberă de preconcepţii, şi m-am bucurat de un film de acţiune, cu multe scene de combat excelent coregrafiate, pe un scenariu ok, cu o echipă de actori cu nume mari şi cu nivele de măiestrie diferite.
Devine din ce in ce mai clar că un film pornește cu dreptul dacă are scris pe afiș și la credite că este inspirat de un caz real! Apoi dacă mai adaugi că producătorii sunt aceeași ca în cazul lui Kingsman: The Secret Service, este cu siguranță o trambulină, iar dacă este vorba despre sărituri cu schiurile nici nu se putea un subiect mai potrivit J. Deși adevăratul Eddie ‘The Eagle’ Edwards a declarat anul trecut la BBC că filmul se bazează doar pe 10-15% din viața sa, această peliculă a reușit să mă impresioneze. În primul rând pentru că m-am regăsit și eu în postura oamenilor care nu au acordat încredere, atunci când am întâlnit personaje care, deși lipsite de talent, aveau în schimb ambiție și capacitate de a se antrena până ieșea bine ceea ce iși propuneau. Și în al doilea rând pentru că regizorul mizează pe umor, iar personajele filmului sunt prietenoase! 
După ce am văzut trailer-ul filmului The Other Side of the Door nu mă așteptam la vreo creație de maestru, ci la o producție mediocră, cu actori fără cărți de vizită impresionante pentru acest gen, un regizor perseverent, dar fără inspirație, un scenariu la care te aștepți și scene pe care le-ai văzut de zeci de ori în filme din acest capitol al groazei. Sincer, am obosit să văd aceleași ”scheme” sau aceleași locuri pe unde sălășluiește răul: păduri, temple, camere întunecate, dulapuri și paturi. Nici măcar șamanii, prafurile halucinogene și gândacii care îți atacă mâncarea, nu îmi mai trezesc fiori! 
Chiar astăzi treceam în revistă la radio numele unor actori de primă mână care au primit nominalizări la Oscar, dar nu l-au câștigat…încă! Printre aceste nume era și cel al lui Ralph Fiennes, un personaj care se simte în largul lui în teatru, dar și la Hollywood. În 1994 era nominalizat pentru rolul secundar din Schindler’s List, dar Academia l-a preferat pe Tommy Lee Jones pentru interpretarea din The Fugitive, iar în 1997 a fost propus pentru interpretarea contelui Laszlo de Almásy din The English Patient, (filmul a luat Oscar), dar rolul pianistului David Helfgott jucat de Geoffrey Rush în Shine a fost mult mai convingător pentru membrii onoratei adunări cinematografice. E și chestie de noroc, de ce filme sunt la concurență, de felul în care se votează pentru apărarea fiecărui domeniu din care membrii Academiei americane fac parte, de gusturi, de lobby, șamd 
Sincer, de Valentine’s sau Dragobete, dacă v-ați hotărât să sărbătoriţi cumva, eu v-aş îndruma către filmele frumoase, cu energie bună, care ne destind şi ne fac să ne întoarcem cu iubire către copilul din noi. Iar la capitolul copilărire, nu văd nimic mai potrivit decât un film cvasi-animat cu… veveriţe. Căci Alvin & Company sunt la fel de “lovable” şi de “cute” ca şi minionii, care ne-au vrăjit prin candoare într-atât încât, de merchandise friendly ce sunt, alimentăm franciza cu aviditatea de a avea unul personal –sub orice formă ar fi el. Aşa că Alvin şi “verdeliţele” mi se pare o alegere potrivită pentru cele 86 de minute de comedie stenică și aventuri veveriţeşti într-o lume care acceptă şi ieşirea din normă, şi iubirea pentru creaturi imaginare vorbitoare şi cântătoare- adică în …ficţiune! 
…sau Ryan Reynolds pentru a 5-a oară într-un film după cărți de benzi desenate! Nu spun că asta e rău… Good deadpool (not bad deadpool), dar ce e mai surprinzător este faptul că filmul reprezinta debutul în lung metraj al regizorului Tim Miller. Go, Tim Miller, go!
THE REVENANT: THE LEGEND OF HUGH GLASS
Radiotopic 