Posts Tagged ‘filme noi’


WarCe se întâmplă când te duci la o comedie, te aştepţi doar să râzi, dar în schimb la final eşti contrariat de cum e viaţa şi cât e de uşor e să o „ fentezi” pentru un câştig major? Eşti surprins! Iar dacă în fenta asta e implicat şi guvernul american laolaltă cu traficanţi de arme, albanezi şi doi novici norocoşi…gata scenariul!

Aşa că War Dogs este filmul (după un subiect real) despre cum doi puștani reușesc să înșele vigilența Pentagonului (ceea ce pe ecran pare chiar simplu!!!) și să obțină un contract baban (300 de milioane de dolari) de vânzare de arme și muniție către Armata Națională Afgană. Și mai e vorba puțin și despre faptul că dacă ești prea lacom, poți fi dat în gât de un român (pardon, albanez!) supărat că nu a fost plătit pentru munca prestată conștiincios. (mai mult…)


afis

Jackie Chan, care a împlinit deja 62 de ani(!!!), a jucat în tone de filme cu arte marțiale cu buget redus, si a devenit celebru abia cu „Maestrul beat” din 1978 (culmea, nu cu scurtele apariții în două filme alături de Bruce Lee!!), o productie pentru amatorii de film cult cu luptători Kung Fu. Dar recunoașterea supremă  avea să vină abia 20 de ani mai târziu, odată cu Rush Hour,unde „evolua” alături de țăcănitul Chris Tucker, expresiv si imprevizibil, inspirat și hazos, cu care a facut un cuplu de exceptie, așa că lumea nu se mai satură și, atâta timp cât este cerere,  se pare că se discuta deja  și despre o  parte a patra. Să fie primit, zic!  Anul trecut Jackie a folosit aceeași rețetă (ca producător) cu Adrien Brody și John Cusack în Dragon Blade, care a fost de tot râsul, dar care a ajuns la break even, așa că nu a deziluzionat total producatorii chinezi, care anul acesta recidivează masiv.

(mai mult…)


images

Nu mai incape indoiala ca testoasele astea ramase adolescente desi le cunoastem de peste 30 de ani, au descoperit elixirul cu care sa poata stationa in varsta asta la nesfarsit. Asa ca si-au pastrat nu doar “parul”,dar si “naravul” contrar a ceea ce zice proverbul. Leonardo, Donatello, Michelangelo si Raphael ne bucura neincetat de pe vremea in care erau doar benzi desenate, apoi desene animate si jocuri video, si odata cu CGI-ul asta omnipotent, iata-le si in filme. Povestea lor incepea in 1984 si continua si azi, noile cuceriri ale tehnologiei cinematografice dand posibilitati exceptionale pentru materializarea oricarui scenariu. Asa ca, oricat de special, exotic, extraordinar sau sf ar fi un scenariu, cu mijloacele actuale (plus un buget corespunzator!) totul devine posibil!

(mai mult…)


images

The Price of Desire, regizat de Mary McGuckian este dovada certa a faptului ca talentul nu are nevoie de nimic altceva pentru a se manifesta, de vreme ce creatoarea care semneaza si scenariul este autodidacta. Remarcabil cinematografiat, cu un plus de charm din succesiunea ping pong-ului verbal franco-englez usor teatralizat, filmul este dincolo de un veritabil “restitutio” al activitatii arhitectei vizionare Eillen Grey, o cronica sui generis a unei iubiri surprinse in evolutia ei. Stransa in discursul hiperintelectualizat, stadialitatea trairilor dintre Eileen si mai tanarul ei iubit, Jean Badovici, parcurge fazele iubirii spirituale, personajele fiind capabile sa trasfigureze, sa sublimeze sentimentul in arta, si sa pastreze legatura vie, chiar si atunci cand relatia se termina. (mai mult…)


Mr. RightÎnainte de a merge la acest film, am avut o singură reținere: Anna Kendrick! Trebuie să am și eu (ca mulți alții) o actriță care nu-mi spune nimic și în cazul meu e fata aia care zice câteva replici în Twilight, a jucat în Up In The Air, a dansat în Pitch Perfect și cântă Cups. Și chiar dacă îi arunci în arenă, lângă ea, pe Sam Rockwell și Tim Roth, nu mă convinge, cum nu m-a convins nici când a jucat alături de George Clooney. Dar uitându-mă în filmografia ei am observat că e activă și în domeniul teatrului, unde la 12 ani a devenit a doua cea mai tânără actriță nominalizată la premiile Tony. Așadar, sunt numai eu alergic la ea? Așa se pare! (mai mult…)


Bastille DayPentru un film turnat în două luni, cu un buget restrâns, nu e rău! Pentru un regizor antrenat pentru filmele horror (Eden Lake, Woman In Black), scenarist la My Little Eye și asistent de regizor la The Descent: Part 2 din nou, nu e rău! Pentru un film care nu s-a vrut cu teroriști (ni s-a cam aplecat de teroarea, ca și de victoria de după 1989…unde ești, fă, Victorie, în acest caz- bă, teroristule) și care este de fapt despre tâlhari, din nou scriu că nu e rău. (mai mult…)


MachetaBIFF2016-1

 

Cea de-a 12 editie B-IFF si-a propus sa ne uimeasca si se pare ca reuseste aducandu-ne in atentie filme speciale, notabile, care ne dau de gandit, ne zgaltaie putin cu intelesuri profunde sau ne amuza intru linistea si echilibrul sufletului. Si desi vine dupa o cascada de alte festivaluri intamplate in ultimele doua saptamani ( NexT, DaKINO, Cinepolitica) reuseste sa aiba o identitate intr-atat de puternica incat sa polarizeze atentia publicului, dar si a criticii.

In ceea ce ma priveste, iubesc festivalurile, le astept, sunt emotionata si cand incep, si cand se termina si asta intr-un mod special, pentru ce reusesc sa puna ele in mintea si sufletul nostru , pentru energia condensata pe care o aduc si pentru ca intr-un fel aparte aduna un public special, care prefera alt gen de productii decat blockbusterele. Mai mult, circuitele festivaliere acorda sanse multor productii de a iesi in lume, caci filmele independente nu sunt promovate la paritate cu celelalte, evident din motive pur comerciale, asa ca avem ocazii limitate sa putem vedea unele din ele.

Competitia acestui an ne propune Ma Ma, filmul lui Julio Medem –cel care ne-a daruit si Lucia y el sexo, cu o Penelope Cruz surprinzatoare ca intotdeuana intr-o poveste de viata dura, L’avenir cu Isabelle Huppert al regizoarei Mia Hansen Love, A Dragon arrives!  povestea halucinanta a iranianului Mani Haghighi, Youtube Bazaar al lui Dan Chisu, Trois souvenirs de ma jeunesse, filmul cu note de umor pigmentat si cu ceva sexualitate al francezului Arnaud Desplechin, La fille du patron cu o nota pregnant sociala revendicandu-se din portretul clasei muncitoare franceze actuale- regizat de Olivier Loustau si Death in Sarajevo o interpretare libera dupa piesa Hotel Europa a filosofului francez Bernard-Henry Levy regizata de Danis Tanovic , un thriller despre nesfarsita tranzitie si despre felul in care istoria se repeta.

Sectiunea francofona ne aduce filmul lui Guy Edoin cu Monica Belluci, D´Ardennen al lui Robin Pront, Baden Baden in regia lui Rachel Lang, Un enfance al lui Philippe Claudel in timp ce Venezia ne propune El Clan al lui Pablo Trapero, Mita Tova al israelienilor Tal Granit si Aharon Maymon, El Desconocido in regia lui Dani de la Torre si Argentina al lui Carlos Saura.

D’ARDENNEN

Am remarcat thrillerul psihologic al regizorului Robin Pront, ce marcheaza debutul lui in lung metraj si care ar putea fi o trancriere libera a istoriei celor doi frati biblici Cain si Abel, pusa intr-un tipar cu fior autentic si cu un crescendo al tensiunii care tine finalul in chingi. Asa ca povestea celor doi mici escroci prinsi la locul faptei se transforma prin ispasirea unei pedepse doar de catre  unul dintre ei, intr-o drama veritabila, atunci cand la iesirea din inchisoare fratele incapabil sa se mai reinsereze social, posedat de gelozie si de frustrarea ca a platit si pentru ceilalti, se defuleaza furibund ucigand fara sens. Scenariul se dezvolta cu implicarea fara voie a celuilalt frate, fortat si moral, dar si prin legatura de sange sa ia parte la incercarea de a ingropa un cadavru. Din acest punct actiunea o ia la vale si antreneaza personaje, situatii si dezlegari dureroase, sfarsitul filmului, nedrept si partial imprevizibil, lasand filmul in suspansul respiratiei pe care ti-o tii in fata biruintei raului si a hazardului, intr-un carnagiu intolerant.

La FILLE DU PATRON

ste si el un debut in lung metraj, Olivier Loustau fiind si senarist si protagonist al acestui film pe care il marturisea a fi unul al incheierilor de capitol, dar si al inceputurilor.Pe de o parte avem o radiografie a clasei muncitoare intr-o perioada in care industria mica si mijlocie se destructureaza, fabrica de textile care e “cadrul” actiunii fiind in pragul falimentului. Pe de alta parte este o poveste de iubire surprinzatoare in care sunt prinsi aproape neverosimil fiica patronului si unul dintre muncitori. Elementul liant al tuturor situatiilor tensionate din fabrica si familie este echipa de rugby a textilistilor, singura care mai reuseste sa adune pe toata lumea si sa sparga cu energia participarii la meciuri frustrarile si durerile tuturor.Peste toate se detaseaza iubirea celor doi si felul in care se indreapta catre o rezolutie o asemenea relatie cu un final care da sperante si care dinamiteaza reguli si conveniente. Filmul este cu adevarat unul sincer, jucat convingator, dar care sufera de o oarecare schematizare a relatiilor, care nu aprofundeaza sentimente si evolueaza cu niste reactii de suprafata, acolo unde o abordare care sa nuanteze trairile personajelor ar fi adus un plus de valoare.

 

DEATH IN SARAJEVO

Pelicula lui Danis Tanovic se dezvolta pe doua planuri paralele majore care se inchid intr-un final absurd, ce vine sa ne demonstreze cat de usor poate sa vina moartea si mai ales, pe ce amanunte derizorii se bazeaza uneori un impuls care poate lua vieti.Unul dintre traseele filmului este comemorarea printr-o emisiune tv a unui eveniment care avea sa schimbe omenirea, asasinarea lui Frantz Ferdinand de la Sarajevo, care va duce la declansarea primul razboi mondial. Celalalt plan este viata interna a marelui hotel care gazduieste evenimentele, in care personalul e in pragul grevei si in care patronatul conduce in stil mafiot. Evenimentele se precipita, inserturile din emisiunea tv sunt prilejuri pentru ample explicatii ale istoriei, iar aparitia unui personaj surprinzator care se numeste Gavrilo Printip ( ca si ucigasul lui Franz Ferdinand) aduce un dialog alert, incisiv, cu pareri radicale.Filmul se incheie absurd,prilejuindu-ne panseul ca istoria este repetitiva si in nici un caz dreapta- ca si viata, de altfel!

 

A CHILDHOOD

Filmul in regia lui Philippe Claudel ne aduce o poveste trista a unui copil cu existenta chinuita ce nu ii prea lasa loc pentru copilarire. Obligat de lipsa mamei-  preocupata mai ales de viata ei dezagregata de alcool, droguri si relatii toxice- sa isi asume si grija pentru fratele mai mic, dar si gestionarea casei, Jerry se inchide in el, gasind din ce in ce mai greu supape si mai ales dorinta de a se bucura de viata. Asa ca momentele rare in care reuseste sa iasa din lanturile existentei lui dureroase sunt evadarile in natura sau sporadicele clipe in care socializeaza cu vanzatorii la piata sau cu o colega de care este indragostit in secret. Cel putin putem sa ne imaginam asta, caci personajul este fara mimica, inchis in el, si detasat de lumea sordida in care e nevoit sa traiasca, printr-o recluziune care nu prevesteste nimic bun.Rezolvarea este dura si inca o data Jerry este nevoit sa isi asume un gest definitiv, care insa marcheaza scoaterea familiei de sub incidenta iubitului mamei, personaj gregar, violent si fara scrupule. Asa ca Jerry il ajuta sa ia o supradoza si asa universul lui se deschide si il vedem capabil sa se bucure pe teren alaturi de un instructor de tenis si pentru prima oara capabil sa zambeasca, evident cu gandul la un viitor mai fast.

 

THE CLAN

Ultima pelicula a festivalului a fost The Clan a argentinianului Pablo Trapero, ce porneste de la evenimente reale si dezvolta un thriller interesant si acut, care insa are momente in care actiunea treneaza si devine repetitiva in mod nejustificat. Povestea halucinanta a unui personaj cu multe relatii la nivel inalt care transforma rapirea si crima intr-o afacere de familie, se dezvaluie inca de la inceput, asa ca devoalarea asta stirbeste din tensiune si dezactiveaza aproape interesul. Mecanismul prin care cei rapiti erau tinuti chiar in casa rapitorului si in pofida faptului ca se plateau rascumpararile, victimele erau impuscate-  pare grotesc, dar este aproape nimic fata de lipsa de scrupule si dementa cu care tatal familiei ii implica pe proprii copii in actiuni. Cand sunt demascati si prinsi de autoritati, tatal clameaza delirant nevinovatia, fiul cel mare- membru al echipei nationale de rugby- alegand sa se arunce de la etajul cinci in ziua procesului, supravietuind totusi si petrecandu-si tot restul zilelor in inchisoare.Povestea are atmosfera anilor ´80 ai unei Argentine dominate de coruptie la cel mai inalt nivel, si in care banul era cel care guverna, tendinta cumularda si insatietatea frizand patologicul.

 

 

 


getmovieposter_criminal_5Sinceră să fiu îmi era puțin dor de Kevin Costner, pe care nu l-am plăcut de prima oară, ci treptat, pe măsura ce farmecul lui special mi s-a arătat. De atunci am tot așteptat roluri de excepție, căci simțeam că are acea sclipire, dar parcă acestea nu au venit pe de-a-ntregul, el trecând pe lângă măretie la oarece distanță. Nu spun ca nu a avut roluri foarte bune (ca în Dances with Wolves, The Dragonfly, The Postman, Bodyguard sau Message in a Bottle) dar îmi pare că nu a găsit încă partitura completă, ideală pentru el, într-un film de anvergură. Nici în Criminal nu este la parametri maximali, dar face un rol credibil într-un film de acțiune care te prinde, în pofida truismelor și a scenariului nu foarte original. Cu siguranță însă are destul suspans, destulă acțiune și mai ales mulți actori buni care să suscite interesul publicului dornic de adrenalină. Așa că regizorul Ariel Vromen mizează aproape total pe distribuție, lucru înțelept, dar care nu funcționează întotdeauna global. Nume precum Kevin Costner, Gary Oldman, Tommy Lee Jones, Ryan Reynolds, Gal Gadot sau chiar Michael Pitt sunt în măsură să atragă, dar marele talent al unora dintre ei este subestimat de rolurile din Criminal pe care le-au facut –evident- ca să-și plăteasca facturile. (mai mult…)


10 Cloverfield Lane

Urmărind același tipar al unor destine puse față în față cu lupta de supraviețuire post atac chimic și invazie extraterestră, acest 10 Cloverfield Lane nu este Cloverfield 2 și nici o urmare a filmului din 2008, regizat de Matt Reeves, în care personajele principale erau interpretate de Blake Lively, Mike Voghel și Jessica Lucas, alături de o distribuție numeroasă care populează un New York destructurat de un cutremur îngrozitor. De fapt filmul se restrânge la doar trei personaje și evoluează în mare parte în interiorul unui buncăr, acțiunea demarând abrupt cu o punere în scenă a genericului, inovativă și demnă de un thriller care promite. Fără să se oblige la ceva, dar livrând de fiecare dată roluri de toate calibrele, întinderile sau culorile, John Goodman vrăjește camera din nou, prilejuindu-ne o reîntâlnire cu marele lui talent. Cum reușește omul ăsta să fie și zglobiu, și agil la gabaritul lui, nu am reușit să îmi dau seama niciodată, după cum m-a impresionat în egală măsură în partituri comice sau dramatice. Rolul lui din 10Cloverfield Lane nu este unul complicat pentru anvergura actoricească a lui Goodman, dar este o ocazie să îi urmărim mimica și felul în care intră în personaj și comunică stări fie că vorbește, sau doar se expune ochiului camerei. Îi dau replica Mary Elisabeth Weenstead care are un vârf de carieră anul acesta, de vreme ce joaca în 6 filme și John Gallagher Jr actor de seriale ( Law & Order, NYPD Blue) reconvertit la marele ecran, amandoi ținându-i piept onorabil domnului Goodman, care orice ar fi polarizeaza atenția. (mai mult…)


afis_Nunta a la Grec 2_res

De câte comedii are nevoie lumea ca să fie mai destinsă, mai veselă și mai aptă să trăiască frumos? De cât mai multe este răspunsul categoric, iar când ele sunt benigne, într-o energie pozitivă și cu un umor sănătos care te face să îți exersezi prin râs musculatura facială, îți dorești să le și revezi chiar. Nunta a la grec 2 este o comedie tipică, nostimă și predictibilă despre ce înseamnă o familie cu adevărat unită. Iar veritabilul clan Portokalos, naturalizat în State, este o mică enclavă elenă care își păstrează identitatea culturală, perpetuând tradițiile și crescându-și urmașii tot în spiritul lor. Așa că la 12 ani, după prima Nuntă grecească ne mai paște una, care nu este cea la care v-ați aștepta! Căci printr-o întorsătura de situatie, un act este invalidat de o lipsă de semnătură și iată un motiv de comedie suculentă cu personaje care mai de care mai hilare și mai surprinzătoare, într-un joc al orgoliilor, al părerilor și al detensionărilor care merg în marș voios către finalul și previzibil și happy, dar pe care ni-l dorim din tot sufletul. Și asta pentru că ficțiunea este de multe ori felul în care noi ne găsim rezolvările pe care viața nu ni le dă, și putem să ne bucurăm că măcar așa, în această convenție, lucrurile se așează fix cum trebuie, oamenii se găsesc-regăsesc la țanc, iar totul se încheie apoteotic cu artificii pe timp de noapte și curcubee pe timp de zi! De ce însă ne mai plac aceste comedii? Pentru bucuria lor curată, pentru că deși concură viața, filmul e întotdeauna învins, pentru că în existentența noastră uneori nu chiar balansată, comediile de genul asta decupează o felie de lumină care sa ne mângâie, să ne destindă. (mai mult…)