Fără nici o urmă de cosmetizare, Loving Pablo este atât de frust şi de feroce cum însăşi lumea traficanţilor de droguri este, celebrul cartel Medellin deţinând supremaţia prin felul brutal şi primitiv în care îşi tranșa problemele- de la lupte şi rivalităţi interne, la parteneriate de circumstanţă. Iar felul în care Pablo Escobar reacţiona este aproape ireal, zâmbetul ascunzând de multe ori o cruzime greu de imaginat. Şi totuşi în sufletul acestui mafiot de temut încăpea şi iubirea, căci familia rămâne pe primul loc orice ar fi şi oricât de multe ar fi fost derapajele traversate.
Într-un adevărat bombardament mediatic după cele 13 nominalizari la Oscar și ceremonia de decernare a Globurilor de Aur, vizionarea acestui film se anunța apriori una incitantă. În primul rând pentru că Guillermo del Toro nu știe să facă filme comune, fiecare dintre producțiile lui mai adăugând încă o valență acestui creator absolut special, și în al doilea – pentru că în lumea asta nebună în care trăim- eu simt permanent nevoia să mă întorc în poveste. 
Nu cred că suntem doar nostalgici după Bagheera copilăriei noastre dacă ne-a cucerit din prima T’Challa, fiul regelui din Wakanda, supereroul care transformat în panteră devine păstrătorul tradițiilor și al bogățiilor țării natale, un tărâm pe care nu îl poate accesa decât propriul popor. Și în plus cred că întreaga comunitate afro-americană e pe modul “standing ovations” după parada de actori formată din Chadwick Boseman, Michael B Jordan, Lupita Nyong’o, Angela Bassett, Forest Whitaker, Danai Gurira, pata de culoare fiind dată de Martin Freeman (foarte palid, hahaha), pentru că pentru amuzament a fost folosit Andy Serkis. Nah, să vedeți și voi albii cum e să fiți discriminați! 
Radiotopic 