Ultima creaţie a lui Radu Jude porneşte de la textele lui Max Blecher şi livrează un film spectaculos, dens, cu o structură deosebită, care poate fi şi narativă, şi explicativă, dar şi cheia a ceea ce ne propune scenariul. Cu o atmosferă de epocă ilustrată sonor si captată vizual într-un mod special, INIMI CICATRIZATE ne trimite cu gândul la sanatoriul lui Remarque din Trei Camarazi, dând concomitent citate din filmele geniale ale lui Mircea Daneliuc.
Aparent am putea crede că un scenariu despre un contabil, o meserie ultrarespectabilă şi ofertantă, dar cam anostă, nu ar fi tocmai ceva care să ne uimească, să ne ţină cu sufletul la gură şi să ne dea adrenalina care- poate, unora dintre noi le lipsea. Şi totuşi asta se întâmplă în acest film semnat de Gavin O’Connor, cel care în 2011 ne dăruia The Warrior ( nominalizat la Oscar), o dramă intensă cu Nick Nolte şi Tom Hardy , dar şi excelentul serial The Americans, cotat cu 8,2 de public, după ce tot în 2016 ne-a mai propus şi Jane Got a Gun, o acţiune-dramă-western, cu Natalie Portaman, Joel Edgerton, Ewan McGregor şi Ricky Lee.
Când spui Edward Zwick accesezi imediat un palier al cinematografiei de excelenţă, căci el este creatorul unor filme de acum antologice: Legends of the fall din 1994, cu o distribuţie stelară- Anthony Hopkins, Brad Pitt, Aidan Quinn, Julia Ormond, The last Samurai din 2003 în care Tom Cruise face un rol de excepţie alături de Ken Watanabe, Blood Diamond din 2006 cu Leonardo DiCaprio, Jennifer Connelly şi Michael Sheen, până la Defiange, Love and Other Drogs şi Pawn Sacrifice- filmul atât de subtil al înfruntării legendare dintre campionii la şah Bobby Fisher şi Boris Spassky, în care îi vedem pe Toby Maguire, Liev Schreiber şi Peter Sarsgaard.
Fiecare creație a fraților Dardenne ne introduce într-un univers special în care ei fac regulile, urmărindu-și cu o tenacitate uluitoare țelurile artistice. Într-o simbioză rară, Jean Pierre si Luc ne propun de fiecare dată o emoție ce expandează gradual și ne problematizează cu o temă ce ne rămâne în minte. (mai mult…)
Cum să faci un film într-o manieră simplă și care să te facă să urli de furie? Păi…vorbești cu tânărul regizor Jeff Nichols, alegi o întâmplare adevărată și îl lași să scrie și scenariul. Loving este un film despre un cuplu interrasial ce înfrunta lumea în…1958. Am pus punctele de suspensie pentru că deși în prezent căsătoriile dintre persoane din rase diferite tind să devină o obișnuință, tot există probleme pe care un asemenea cuplu va fi nevoit să le înfrunte, cu toate că de la povestea familiei Loving au trecut aproape 60 de ani. (mai mult…)
Dacă e sâmbătă seară și plouă ciobănește, mi-am zis eu în barbă că e o vreme excelentă de ascultat Nigel Kennedy la Sala Palatului, un spațiu plin de oameni nerăbdători să îl asculte pe acest Peter Pan al muzicii clasice!
Prima oară a ajuns în România în 2005, cu ansamblul “Jarek Smietana” și apoi a mai tot venit cu alte ocazii, pentru că the nonconformistul violonist spune că ”România este țara lui George Enescu cu care simt că am o legătură directă”. George Enescu a fost profesorul lui Yehudi Menuhin, cel care l-a remarcat pe micuțul Nigel pe când acesta avea șapte ani și care i-a devenit profesor și mentor, finanțându-i chiar studiile muzicale. (mai mult…)
Ziua de aur la Films de Cannes a Bucarest a debutat cu The Woman Who Left, filmul cu care Lav Diaz a câștigat Leul de Aur la Veneția anul acesta, pe care nu mulți s-ar încumeta să îl vadă, luând în calcul că are nu mai puțin de 4 ore! (ceea ce nu e performanța absolută a domnului Diaz, dacă ne gândim că A Lullaby to the Sorrowful Mystery tot de anul acesta, durează 8 ore). O zi de muncă am zice- ceea ce – sincer, e oricum prea mult!
În mod paradoxal însă, Femeia care a plecat nu este într-atât de plicticos pe cât ne-am aștepta de la o creație de lungimea asta, ba aș spune că singurul cusur care ar mai fi scăzut puțin minunajul dacă nu ar reprezenta o abordare estetică specifică acestui creator- este expandarea scenelor până la epuizarea stării pe care o explorează, ca și când spațiul-timp cinematografic ar fi unul plastic, și ar trebui umplut cu “substanța” tabloului din „ramă în ramă”. (mai mult…)
Nici că îmi puteam închipui că I, Daniel Blake, filmul lui Ken Loach care a primit Palme d’Or anul acesta ar putea avea un subiect fără implicații sociale. Căci dincolo de orice, Mr Loach este un militant, un apărător al principiilor pe care oamenii nu ar trebui să le debarce sub nici o formă. Și mă mai bucur pentru că nu a rămas la hotărârea pe care ne-o anunța la lansarea precedentei lui producții, Jimmy’s Hall, de a se retrage din lumea cinematografică, pentru că –iată- mai are lucruri de spus în zona lui predilectă. (mai mult…)
Fuocoammare al lui Gianfranco Rosi este câștigătorul Ursului de Aur de anul acesta de la Berlin, fiind o reală provocare pentru spectator, nu doar ca estetică abordată, dar mai ales ca încărcătură emoțională, căci filmul este mai degrabă o mărturie cutremurătoare a unei situații alarmante a zilelor noastre: migrația. Pelicula are 114 minute filmate chiar de către regizor, și o singură scenă regizată, tot restul fiind doar o înregistrare a unei realități la care Rosi a fost martor în timpul anului și jumătate petrecut pe insula italiană Lampedusa, care se confruntă cu exodul refugiaților ce vor să scape de realitățile terifiante ale țărilor lor: Coasta de Fildeș, Nigeria, Somalia, Libia, Sudan, Siria. Lampedusa este în mijlocul Mediteranei o frontieră simbolică a Europei, pe care în ultimii 20 de ani au încercat să o treacă milioane de emigranți în căutarea libertății, mulți dintre ei pierzându-și viața în această încercare. (mai mult…)
Poate unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei toamne, Inferno marchează o schimbare stilistică a felului în care –pasionat de literatura lui Dan Brown, Ron Howard regizează acest al treilea film al francizei. Și evident ca un creator de asemenea calibru nu putea să meargă pe aceeași rețetă pe care a folosit-o în The Da Vinci Code din 2006 sau Angels & Demons apărut în 2009. Așa se face că Inferno începe cu imagini ce par un experiment cinematografic, în care viziuni apocaliptice se întretaie cu personaje grotești și voci halucinante, în care mișcarea este segmentată și atmosfera copleșește, asta preț de câteva minute, până ni se dă și “codul” acestei introduceri. Și dacă în cele două filme precedente ale seriei acțiunea intensă se derula ca într-un policier classic, subiectul vizând decriptarea unor mistere colosale ale religiei, aici scriptul ne aduce o luptă pentru rezolvarea unui puzzle de care depinde soarta omenirii. (mai mult…)
Radiotopic 