Şi eu , ca fiecare împătimit al filmelor- am o listă scurtă a premierelor din an pe care le astept cu o energie specială, pentru care fibrilez, şi cărora le aloc un spaţiu interior distinct pe care îl completez cu încă o vizionare, şi apoi înca una, şi-ncă una..… Sunt filmele pe care le revăd ori de câte ori le difuzează vreo televiziune, iar- dacă sunt nostalgică uneori-şi din proprie initiativă. Iar creaţiile lui Tim Burton sunt TOATE puse în ordine în sertarul ăsta al meu din suflet. Aşa că această nouă propunere a lui m-a preluat cu fascinaţiile trecute la purtator şi mi-a livrat un nou motiv să rămân un fan al acestui regizor de geniu.
Copiii domnişoarei Peregrine ne spune o poveste pe care am întâlnit-o în esenţa ei şi la Michael Ende în Never Ending Story sau Momo, dar şi în minunatele Il Laberinto del Fauno al lui Benicio del Toro sau Hugo al lui Scorsese, cu acelaşi copil cu ochii deschişi către o altă lume , interpretat tot de Asa Butterfield, care aici e Jake, cel menit să trăiască în dimensiuni temporale diferite.
Filmul lui Akiro Kurosawa din 1954-Cei șapte samurai-, cu Toshiro Mifune, l-am văzut când eram ciutan și spre norocul meu (am văzut filme de-a valma, neavând nici un maestru care să mă învețe alfabetul cinematografic), ani mai târziu am văzut Cei șapte magnifici, cu Yul Brynner, Charles Bronson, Steve McQueen, Robert Vaughn și James Coburn. Chiar dacă actorii americani mi-au rămas în minte și pe retină, nu pot să nu recunosc că povestea samurailor m-a impresionat mult mai mult.Şi îmi amintesc de interpretarea lui Toshiro Mifune (juca rolul unui țărănuș, care se ținea ca râia după experimentații samurai), un actor care din 1948, când l-a întâlnit pe regizor, a devenit prezent în 16 pelicule realizate de maestru. Dar forța din filmul lui Kurosawa este dată de emoția îmbinată cu spaimă și duritate prin derularea unor secvențe scurte, dar pline de violență. Cred că mesajele subliminale din sălile cinematografice- de la Kurosawa ni se trag! 
Imediat după vizionare vorbeam cu Michaela despre talentul remarcabil ca regizor al lui Clint Eastwood și asta pentru că aparent filmul pare ușor (și este) descifrabil, curge lin, pare scurt (are 96 de minute și chiar este cel mai scurt film regizat de Eastwood), are alura unui documentar din genul cu salvări miraculoase și nu cu dezastre în aer. Și totuși l-am văzut cu ochiul, mintea și scurta experiență a unui ofițer nenavigant: am înțeles drama controlorului de trafic (excelent surprinsă în câteva scene rapide), am înțeles îndoiala pilotului când datele citite din dispozitivile de înregistrare ale avionului păreau să contazică deciziile echipajului și am înțeles (chiar dacă nu sunt de acord în totalitate cu ea)și maniera de a ancheta a celor de la agenţia americană pentru securitatea transporturilor (NTSB). 
Radiotopic 