Printre cărtile copilăriei pe care le-am iubit cu fervoare, este şi acest text excepţional al lui Rudyard Kipling, mult mai profund decât putem să ne dăm seama la primele lecturi. Căci dincolo de aventura lui Mowgli este călătoria iniţiatică şi drumul spre maturizare ce vine cu lecţiile majore ale vieţii, întrebările existenţiale care se ivesc de timpuriu şi pentru ale căror răspunsuri trebuie să înveţi să te asumi ca fiinţă singulară, dar şi socială. Iar întâmplările acestei minunate poveşti devin, decodate în această cheie, un parcurs al devenirii personale împletite cu o luptă pentru găsirea identităţii. Aşa că prima oară ne cucereşte naturaleţea puiului de om crescut de lupi, felul în care se relaţionează în mod natural, pentru simplul fapt că e autentic şi nu ştie să se prefacă, să se ascundă, să mimeze. El trăieşte totul cu intensitatea primordială a animalului din junglă ce are ascendentul faptului că aparţine totuşi speciei din vârful lanţului trofic. Scenariul acestei versiuni spectaculoase vizual este unul care urmăreşte caroiajul romanului , dar mai ales încearcă prin această abordare cu ultimele cuceriri ale CGI, nu să se desprindă, dar să vireze stilistic faţă de celebrul film Disney, căruia îi aduce tribut într-un mod inspirat, păstrand câteva dintre momentele esenţiale şi upgradându-le cu tehnica actuală, în aşa fel încât trimiterile la desenul primordial ne întorc în timp şi fredonăm ca nişte copii ce încă mai suntem, şi ne regăsim în acel desen animat ce ne-a însorit sufletele la fiecare vizionare, şi pe care îmi vine greu să cred că cineva nu l-a văzut încă, măcar fragmentar.
Filmul lui Jon Favreau ne ţintuieşte în faţa ecranului şi îl privim cu ochii dilataţi sub ochelarii 3D, cu aceeaşi foame a imaginarului căruia i se oferă hrană, cu aceeaşi stupoare că tot ce vedem este generat de computer şi că detaliile halucinante cu care este pictată cinematografic pelicula, calchiază într-atât realitatea, încât după câteva minute nici nu ne mai dăm seama că nu sunt cadre naturale, că animalele nu sunt în carne şi oase, şi că ficţiunea este cuvântul de ordine căruia trebuie să îi subsumăm totul.
Povestea în care suntem introduşi şi ţinuţi captivi este aceeaşi care ne-a făcut să trăim intens aventurile lui Mowgli, copilul crescut de lupi care are o pantera drept cel mai bun prieten. În fapt, citită într-o manieră matură, şi suprapusă unei experienţe de viaţă, povestea puiului de om este una în care căutarea sinelui şi a locului în lume devine esenţială atunci când se vede dezrădăcinat din ceea ce considerase că este casa şi arealul lui. Filmul lui Favreau nu modifică viziunea desenului animat primordial, ci doar îl pune într-o altş lumină, accentele căzând pe concepte fundamentale precum: familie, prietenie, sacrificiu, iubire, apartenenţă, şi chiar pe unele ontologice, precum posibilitatea, proprietatea, interconectivitatea, aşa că este mult de discutat şi pentru cei mari şi pentru cei mici.
Venind după realizarea a trei blockbustere Iron Man, Favreau aduce un suflu proaspăt tiparelor primordiale ale personajelor, infuzându-le cu posibilităţile nemărginite ale efectelor generate pe calculator, aşa că acum ne azvârlim în jungla lui Mowgli cu nesaţul participativ pe care ni-l insuflă tehnica 3D, în care imaginea ţi se aşterne la picioare, sunetul te ia pe sus, iar povestea te cuprinde ca şi când ai fi şi tu acolo. Este progresul care ne-a facut să privim halucinaţi aproape şi Avatar al lui James Cameron, şi care, pe zi ce trece dă frâu unei alte şi alte dimensiuni a erei digitalizării.
Personajele par reale, aşa că pierd din convenţionalul desenului animat, Bagheera, Baloo, King Louie, Shere Khan, Kaa şi Raksha căpătând voci prin acelea ale unor actori remarcabili precum Ben Kingsley, Bill Murray, Christopher Walken, Idris Elba, Scarlett Johansson, Jamie Dornan sau Lupita Nyong’o, cărora li se adaugă într-un rol mininal de naratoare, Saffron Burrows.
Uimitor însă rămâne felul în care micul Neel Sethi, cel care este Mowgli, joacă de unul singur tot filmul, doar cu o croma în spate, tot restul fiind abia pe urmă adăugat, universul luxuriant al junglei care e casa lui apărând ca prin farmec, digitalizat dar real până la ultimul amănunt, până la ultima nuanţă. Aşa că nu este o surpriză imensul succes pe care pare să îl înregistreze pelicula, care are deja încasări de 100 de milioane de dolari în primul weekend de la lansare, avand deja o urmare în lucru.
Iar celor care nu înţeleg de unde nevoia asta nesăţioasă pentru poveste, orice vârstă ai avea, le recomand să privească în ei cu ceva mai multă atenţie şi iubire ca să vadă că acolo, stingher şi abandonat mai există copilul interior care nu vrea altceva decât să fie fericit, să-l bucuri cu istorii frumoase în care binele triumfă şi în care fiecare îşi primeşte răsplata pentru acţiunile sale, în fapt aceasta fiind una dintre legile fundamentale ale universului a cărui evoluţie nu poate fi oprită. Aşa că toţi cei care i se opun, vor sfârşi deplorabil, ca toate personajele care nu accepta mersul firesc al vieţii şi legile ei majore.
Nu mă îndoiesc de faptul că acest film va face carieră şi că ne vom întoarce la el iar şi iar, aşa cum am făcut-o de fiecare dată când universul Disney a coborat în casele şi sufletele noastre de copii şi ne-a făcut fericiţi, şi ne-a alinat dându-ne speranţă. Căci cu toţii am plâns şi am râs, am năzuit şi am disperat, am îndrăznit şi am fost înspăimântaţi , ne-am ridicat şi am triumfat împreună cu personajele emblematice, învăţând cum să fim mai autentici, mai buni, mai adevăraţi.
Sinceră să fiu îmi era puțin dor de Kevin Costner, pe care nu l-am plăcut de prima oară, ci treptat, pe măsura ce farmecul lui special mi s-a arătat. De atunci am tot așteptat roluri de excepție, căci simțeam că are acea sclipire, dar parcă acestea nu au venit pe de-a-ntregul, el trecând pe lângă măretie la oarece distanță. Nu spun ca nu a avut roluri foarte bune (ca în Dances with Wolves, The Dragonfly, The Postman, Bodyguard sau Message in a Bottle) dar îmi pare că nu a găsit încă partitura completă, ideală pentru el, într-un film de anvergură. Nici în Criminal nu este la parametri maximali, dar face un rol credibil într-un film de acțiune care te prinde, în pofida truismelor și a scenariului nu foarte original. Cu siguranță însă are destul suspans, destulă acțiune și mai ales mulți actori buni care să suscite interesul publicului dornic de adrenalină. Așa că regizorul Ariel Vromen mizează aproape total pe distribuție, lucru înțelept, dar care nu funcționează întotdeauna global. Nume precum Kevin Costner, Gary Oldman, Tommy Lee Jones, Ryan Reynolds, Gal Gadot sau chiar Michael Pitt sunt în măsură să atragă, dar marele talent al unora dintre ei este subestimat de rolurile din Criminal pe care le-au facut –evident- ca să-și plăteasca facturile. 
Devine din ce in ce mai clar că un film pornește cu dreptul dacă are scris pe afiș și la credite că este inspirat de un caz real! Apoi dacă mai adaugi că producătorii sunt aceeași ca în cazul lui Kingsman: The Secret Service, este cu siguranță o trambulină, iar dacă este vorba despre sărituri cu schiurile nici nu se putea un subiect mai potrivit J. Deși adevăratul Eddie ‘The Eagle’ Edwards a declarat anul trecut la BBC că filmul se bazează doar pe 10-15% din viața sa, această peliculă a reușit să mă impresioneze. În primul rând pentru că m-am regăsit și eu în postura oamenilor care nu au acordat încredere, atunci când am întâlnit personaje care, deși lipsite de talent, aveau în schimb ambiție și capacitate de a se antrena până ieșea bine ceea ce iși propuneau. Și în al doilea rând pentru că regizorul mizează pe umor, iar personajele filmului sunt prietenoase! 
De obicei filmele în care este o inflaţie de personaje a căror notorietate este concurentă – par artificiale, nişte „făcături” menite doar sa aducă încasări; Batman V Superman reuşeşte însă să treacă de bariera asta şi să livreze o producţie în stare să te captiveze, fapt ce i se datorează evident lui Zack Snyder. Trebuie însă să recunoaştem că având un asemenea material nu i-a fost chiar greu, cei doi scenarişti descurcându-se onorabil cu tema ultraofertantă, dar nu într-atât încât să ne uluiască. Avem câte puţin din toate: şi dileme morale şi filosofice, şi trimiteri la psihologia maselor, şi iubire şi nebunie şi SF, deşi ceea ce ne „fură” este acţiunea, scenele de luptă care destructurează universul citadin, efectele speciale şi tensiunea interioară a filmului, pe care nu ni-l putem însă explica pe de-a-ntregul: de ce se luptă Superman cu Batman? Răspunsul este simplu, ca să aibă de la ce se-mpăca!
În economia globală a unei pelicule, momentele cele mai importante sunt începutul- care dacă nu e captivant te poate face să renunţi la a mai vedea filmul – şi sfârşitul – care pune punctele pe toate „i”-urile şi îţi imprimă emoţiile şi sentimentele cu care pleci din sală. Batman V Superman începe abrupt, violent, cu scene extreme de oraş sub asediul navelor extraterestre, cu panică, durere şi frică, pentru ca apoi sa introducă treptat personajele principale intr-o cadenţă pe care o va păstra într-un mod fericit până la final.
Ben Affleck este surpriza emisiunii, pardon, a filmului și a muncit mult ca să se întâmple acest lucru…în primul rând a muncit fizic! Wonder Woman este o wonder model, de origine israeliană, la 1,78, care este bineee de tot, deși gurile rele zic că este prea slabă (da, da, și strugurii acri ca dracu’). E perfectă îmbrăcată, e și mai bine semi îmbrăcată, ușor cam glacială, dar are verbul la ea! Henry Cavill chiar se contopește cu personajul, e serios, e iubăreț și aprig când e cazul (și da, sângerează și el). Holy Hunter este un mare talent și singura care e relaxată în această ipostază de senatoare într-un film cu super eroi, spre deosebire de un alt mare actor, Jeremy Irons, pe care l-am perceput ușor crispat, dar adoptând o mină ironică, aproape mucalită. Jesse Eisenberg face un pas important în carieră jucând excepțional rolul villain-ului Luthor, chiar și când are muci la nas! Ceea ce lipsește cu adevărat din aciditatea replicilor celor doi este umorul, (ca in Deadpool), așa că personajele sunt prea serioase, prea sfătoase și încrâncenate!
Și fiți foarte atenți că dacă veți sta cu nasul în nachos și popcorn s-ar putea să îi ratați pe Aquaman sau Flash, iar dacă s-a întâmplat acest lucru, nu-i bai, îi vedeți la anul în The Justice League, tot în regia lui Zack Snyder.
După ce am văzut trailer-ul filmului The Other Side of the Door nu mă așteptam la vreo creație de maestru, ci la o producție mediocră, cu actori fără cărți de vizită impresionante pentru acest gen, un regizor perseverent, dar fără inspirație, un scenariu la care te aștepți și scene pe care le-ai văzut de zeci de ori în filme din acest capitol al groazei. Sincer, am obosit să văd aceleași ”scheme” sau aceleași locuri pe unde sălășluiește răul: păduri, temple, camere întunecate, dulapuri și paturi. Nici măcar șamanii, prafurile halucinogene și gândacii care îți atacă mâncarea, nu îmi mai trezesc fiori! 
Radiotopic 