Weekendul trecut ne-a prilejuit la Festivalul Filmului European intalnirea cu primul lung metraj al regizoarei Alessia Scarso, care abordeaza o reteta de succes garantata: o poveste cu un copil si un caine. Iar daca baiatul nu are mama ( dar are un tata tanar, frumos si primar!) e introvertit si singur, iar patrupedul este un golden retriever splendid, dornic de atentie si iubire, avem deja garantia ca va iesi un film cald, benign potrivit pentru toata familia. (mai mult…)
Cine se mai îndoieşte că supereroii vor fi mereu la moda, indiferent câtă vreme va trece si indiferent cat de multi vor ajunge sa fie, se inseala in mod sigur! Caci daca nu i-a nascocit Marvel inca pe toti, este oricand loc destul pentru altii noi, pentru ca noua ne trebuie. Da, noua, mari si mici, celor care mai credem in victoria binelui, care nu am dezarmat in fata mizeriei si uratului, care gandim ca exista pana la capat o cale pentru ca raul sa nu invinga. Si daca la Superman Vs Batman ne capacitam sa ne aliam cu unul sau altul, nestiind in nici un fel de ce se razboiesc pana la urma, aici, in Captain America treaba se incurca tare. Caci nu avem numai doi supereroi, ci armata intreaga, largita a Razbunatorilor care se incoloneaza dupa liderul lor de grup, Căpitanul sau Iron Man. (mai mult…)
Exceptional cineast, Thomas Vinterberg ne bucura prin dubla prezenta la Festivalul Filmului European cu noua sa productie The Commune, dar si cu drama din 2012, The Hunt, al carei coautor al scenariului este alaturi de Tobias Lindholm. Intensa, problematizanta si dura aceasta drama te face sa te revolti, te indigneaza si te emotioneaza pana la lacrimi si iti dinamiteaza intelegerea printr-o poveste relativ simpla, care este o demonstratie cinematografica a felului in care un fapt aparent minor, o minciuna a unui copil, poate degenera si distruge vieti.
Ceea ce ne uimeste in acest film este usurinta cu care oamenii se grabesc sa dea verdicte fara sa cerceteze daca nu cumva sunt bazate pe fapte nereale, felul inuman in care hartuiesc si trateaza un semen fara nici cea mai mica urma de compasiune, dar mai ales instinctele primare, de carnasier ce guverneaza micile comunitati in care legea o fac nu doar reprezentantii ei, ci si oamenii , de multe ori fara a discerne, fara a gandi, fara a cantari faptele si a cerceta radacina raului. Filmul este guvernat de o tensiune in crescendo, cu atat mai coplesitoare cu cat vine sa se cladeasca pe linistea aparenta a acelui gen de comunitate in care toata lumea se stie, peste care un presupus caz de agresiune sexuala asupra unui copil asterne multiple straturi de ura, neputinta, suferinta, razbunare, durere, discriminare, umilinta si nebunie escaladata.
Personajul principal este interpretat exceptional de Mads Mikkelsen, care isi mai pune inca o data in valoare imensul talent, versatilitatea si stiinta speciala a expresiei si a limbajului non verbal, fapt care i-a adus in anul lansarii premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, pentru rolul Lucas, ofertant in mod special pentu ca ii prilejuieste desfasurarea intr-o partitura in registru major, plina de trairi extreme si de sansa de a face un personaj remarcabil prin statura morala, si care alege sa nu se schimbe, sa nu se inraiasca, ramanand demn, egal cu el insusi, indiferent de felul in care ceilalti il trateaza, deplin incredintat ca are constiinta curata iar adevarul este de partea lui.
Intr-un paradox ce pare aproape o hipnoza colectiva, toti cei care ar fi putut sa se indoiasca de vinovatia lui, nu o fac, Lucas fiind condamnat apriori, fara drept de apel, putinele persoane care lupta pentru si alaturi de el fiind fratele si cumnatii, fiul si proaspata iubita. In rest toate emotiile impartasite in timp cu prietenii de-o viata, toate experientele comune, amintirile, copilaria, adolescenta si tineretea traite laolalta nu mai inseamna nimic in fata tavalugului unei vinovatii prefabricate, argumentate circumstantial si alcatuite de fapt din frustrarile, ignoranta, rautatea, micimea umana si agresivitatea celorlalti, proiectate asupra personajului Lucas.
Este uimitor felul in care Vinterberg manuieste emotiile fruste si trairile primare, nedecodand prea mult si implicand major spectatorul, care se vede nevoit sa-si gaseasca propria grila cu care sa citeasca filmul. Emotional The Hunt nu te scapa din chingi nici o clipa, balansul antitetic aproape neverosimil al personajelor pozitive si negative fiind pana in ultima clipa unul neasteptat.
Finalul deschis, abrupt, atipic ne confrunta cu intoleranta manifesta – ce pare sa nu lase loc absolvirii de cruzime si vina, validand inca o data talentul si inspiratia regizorala a lui Thomas Vinterberg. Sa nu uitam ca a fost un veritabil prodigy child al cinematografiei, ca in 1989 era cel mai tanar student al Facultatii de Film daneze, iar pelicula lui de absolventa, The Last Call , a fost nominalizata la Oscar in 1994.
Provocatoare si realista intr-un mod socant, aceasta drama psihologica pune fata in fata limitele naturii umane vs personajul colectiv reprezentat de comunitate si ne ofera un thriller remarcabil condus regizoral, jucat si filmat – ce arunca in scena teme majore precum intoleranta si injustetea acuzatiilor nefondate, intr-o lume care nu iarta si nu uita.
The Price of Desire, regizat de Mary McGuckian este dovada certa a faptului ca talentul nu are nevoie de nimic altceva pentru a se manifesta, de vreme ce creatoarea care semneaza si scenariul este autodidacta. Remarcabil cinematografiat, cu un plus de charm din succesiunea ping pong-ului verbal franco-englez usor teatralizat, filmul este dincolo de un veritabil “restitutio” al activitatii arhitectei vizionare Eillen Grey, o cronica sui generis a unei iubiri surprinse in evolutia ei. Stransa in discursul hiperintelectualizat, stadialitatea trairilor dintre Eileen si mai tanarul ei iubit, Jean Badovici, parcurge fazele iubirii spirituale, personajele fiind capabile sa trasfigureze, sa sublimeze sentimentul in arta, si sa pastreze legatura vie, chiar si atunci cand relatia se termina. (mai mult…)
Este reconfortant sa vezi o sala plina in seara de gala a unui festival, aceea care da startul si traseaza jaloanele, cu atat mai mult cu cat este vorba de un eveniment exceptional aflat la cea de-a XX-a editie, Festivalul Filmului European. Filmul de debut al acestui remarcabil eveniment cultural a fost Comunitatea, regizat de danezul Thomas Vinterberg si distribuit in Romania de catre Independenta Film. (mai mult…)
Înainte de a merge la acest film, am avut o singură reținere: Anna Kendrick! Trebuie să am și eu (ca mulți alții) o actriță care nu-mi spune nimic și în cazul meu e fata aia care zice câteva replici în Twilight, a jucat în Up In The Air, a dansat în Pitch Perfect și cântă Cups. Și chiar dacă îi arunci în arenă, lângă ea, pe Sam Rockwell și Tim Roth, nu mă convinge, cum nu m-a convins nici când a jucat alături de George Clooney. Dar uitându-mă în filmografia ei am observat că e activă și în domeniul teatrului, unde la 12 ani a devenit a doua cea mai tânără actriță nominalizată la premiile Tony. Așadar, sunt numai eu alergic la ea? Așa se pare! (mai mult…)
Pentru un film turnat în două luni, cu un buget restrâns, nu e rău! Pentru un regizor antrenat pentru filmele horror (Eden Lake, Woman In Black), scenarist la My Little Eye și asistent de regizor la The Descent: Part 2 din nou, nu e rău! Pentru un film care nu s-a vrut cu teroriști (ni s-a cam aplecat de teroarea, ca și de victoria de după 1989…unde ești, fă, Victorie, în acest caz- bă, teroristule) și care este de fapt despre tâlhari, din nou scriu că nu e rău. (mai mult…)
Cea de-a 12 editie B-IFF si-a propus sa ne uimeasca si se pare ca reuseste aducandu-ne in atentie filme speciale, notabile, care ne dau de gandit, ne zgaltaie putin cu intelesuri profunde sau ne amuza intru linistea si echilibrul sufletului. Si desi vine dupa o cascada de alte festivaluri intamplate in ultimele doua saptamani ( NexT, DaKINO, Cinepolitica) reuseste sa aiba o identitate intr-atat de puternica incat sa polarizeze atentia publicului, dar si a criticii.
In ceea ce ma priveste, iubesc festivalurile, le astept, sunt emotionata si cand incep, si cand se termina si asta intr-un mod special, pentru ce reusesc sa puna ele in mintea si sufletul nostru , pentru energia condensata pe care o aduc si pentru ca intr-un fel aparte aduna un public special, care prefera alt gen de productii decat blockbusterele. Mai mult, circuitele festivaliere acorda sanse multor productii de a iesi in lume, caci filmele independente nu sunt promovate la paritate cu celelalte, evident din motive pur comerciale, asa ca avem ocazii limitate sa putem vedea unele din ele.
Competitia acestui an ne propune Ma Ma, filmul lui Julio Medem –cel care ne-a daruit si Lucia y el sexo, cu o Penelope Cruz surprinzatoare ca intotdeuana intr-o poveste de viata dura, L’avenir cu Isabelle Huppert al regizoarei Mia Hansen Love, A Dragon arrives! povestea halucinanta a iranianului Mani Haghighi, Youtube Bazaar al lui Dan Chisu, Trois souvenirs de ma jeunesse, filmul cu note de umor pigmentat si cu ceva sexualitate al francezului Arnaud Desplechin, La fille du patron cu o nota pregnant sociala revendicandu-se din portretul clasei muncitoare franceze actuale- regizat de Olivier Loustau si Death in Sarajevo o interpretare libera dupa piesa Hotel Europa a filosofului francez Bernard-Henry Levy regizata de Danis Tanovic , un thriller despre nesfarsita tranzitie si despre felul in care istoria se repeta.
Sectiunea francofona ne aduce filmul lui Guy Edoin cu Monica Belluci, D´Ardennen al lui Robin Pront, Baden Baden in regia lui Rachel Lang, Un enfance al lui Philippe Claudel in timp ce Venezia ne propune El Clan al lui Pablo Trapero, Mita Tova al israelienilor Tal Granit si Aharon Maymon, El Desconocido in regia lui Dani de la Torre si Argentina al lui Carlos Saura.
D’ARDENNEN
Am remarcat thrillerul psihologic al regizorului Robin Pront, ce marcheaza debutul lui in lung metraj si care ar putea fi o trancriere libera a istoriei celor doi frati biblici Cain si Abel, pusa intr-un tipar cu fior autentic si cu un crescendo al tensiunii care tine finalul in chingi. Asa ca povestea celor doi mici escroci prinsi la locul faptei se transforma prin ispasirea unei pedepse doar de catre unul dintre ei, intr-o drama veritabila, atunci cand la iesirea din inchisoare fratele incapabil sa se mai reinsereze social, posedat de gelozie si de frustrarea ca a platit si pentru ceilalti, se defuleaza furibund ucigand fara sens. Scenariul se dezvolta cu implicarea fara voie a celuilalt frate, fortat si moral, dar si prin legatura de sange sa ia parte la incercarea de a ingropa un cadavru. Din acest punct actiunea o ia la vale si antreneaza personaje, situatii si dezlegari dureroase, sfarsitul filmului, nedrept si partial imprevizibil, lasand filmul in suspansul respiratiei pe care ti-o tii in fata biruintei raului si a hazardului, intr-un carnagiu intolerant.
La FILLE DU PATRON
ste si el un debut in lung metraj, Olivier Loustau fiind si senarist si protagonist al acestui film pe care il marturisea a fi unul al incheierilor de capitol, dar si al inceputurilor.Pe de o parte avem o radiografie a clasei muncitoare intr-o perioada in care industria mica si mijlocie se destructureaza, fabrica de textile care e “cadrul” actiunii fiind in pragul falimentului. Pe de alta parte este o poveste de iubire surprinzatoare in care sunt prinsi aproape neverosimil fiica patronului si unul dintre muncitori. Elementul liant al tuturor situatiilor tensionate din fabrica si familie este echipa de rugby a textilistilor, singura care mai reuseste sa adune pe toata lumea si sa sparga cu energia participarii la meciuri frustrarile si durerile tuturor.Peste toate se detaseaza iubirea celor doi si felul in care se indreapta catre o rezolutie o asemenea relatie cu un final care da sperante si care dinamiteaza reguli si conveniente. Filmul este cu adevarat unul sincer, jucat convingator, dar care sufera de o oarecare schematizare a relatiilor, care nu aprofundeaza sentimente si evolueaza cu niste reactii de suprafata, acolo unde o abordare care sa nuanteze trairile personajelor ar fi adus un plus de valoare.
DEATH IN SARAJEVO
Pelicula lui Danis Tanovic se dezvolta pe doua planuri paralele majore care se inchid intr-un final absurd, ce vine sa ne demonstreze cat de usor poate sa vina moartea si mai ales, pe ce amanunte derizorii se bazeaza uneori un impuls care poate lua vieti.Unul dintre traseele filmului este comemorarea printr-o emisiune tv a unui eveniment care avea sa schimbe omenirea, asasinarea lui Frantz Ferdinand de la Sarajevo, care va duce la declansarea primul razboi mondial. Celalalt plan este viata interna a marelui hotel care gazduieste evenimentele, in care personalul e in pragul grevei si in care patronatul conduce in stil mafiot. Evenimentele se precipita, inserturile din emisiunea tv sunt prilejuri pentru ample explicatii ale istoriei, iar aparitia unui personaj surprinzator care se numeste Gavrilo Printip ( ca si ucigasul lui Franz Ferdinand) aduce un dialog alert, incisiv, cu pareri radicale.Filmul se incheie absurd,prilejuindu-ne panseul ca istoria este repetitiva si in nici un caz dreapta- ca si viata, de altfel!
A CHILDHOOD
Filmul in regia lui Philippe Claudel ne aduce o poveste trista a unui copil cu existenta chinuita ce nu ii prea lasa loc pentru copilarire. Obligat de lipsa mamei- preocupata mai ales de viata ei dezagregata de alcool, droguri si relatii toxice- sa isi asume si grija pentru fratele mai mic, dar si gestionarea casei, Jerry se inchide in el, gasind din ce in ce mai greu supape si mai ales dorinta de a se bucura de viata. Asa ca momentele rare in care reuseste sa iasa din lanturile existentei lui dureroase sunt evadarile in natura sau sporadicele clipe in care socializeaza cu vanzatorii la piata sau cu o colega de care este indragostit in secret. Cel putin putem sa ne imaginam asta, caci personajul este fara mimica, inchis in el, si detasat de lumea sordida in care e nevoit sa traiasca, printr-o recluziune care nu prevesteste nimic bun.Rezolvarea este dura si inca o data Jerry este nevoit sa isi asume un gest definitiv, care insa marcheaza scoaterea familiei de sub incidenta iubitului mamei, personaj gregar, violent si fara scrupule. Asa ca Jerry il ajuta sa ia o supradoza si asa universul lui se deschide si il vedem capabil sa se bucure pe teren alaturi de un instructor de tenis si pentru prima oara capabil sa zambeasca, evident cu gandul la un viitor mai fast.
THE CLAN
Ultima pelicula a festivalului a fost The Clan a argentinianului Pablo Trapero, ce porneste de la evenimente reale si dezvolta un thriller interesant si acut, care insa are momente in care actiunea treneaza si devine repetitiva in mod nejustificat. Povestea halucinanta a unui personaj cu multe relatii la nivel inalt care transforma rapirea si crima intr-o afacere de familie, se dezvaluie inca de la inceput, asa ca devoalarea asta stirbeste din tensiune si dezactiveaza aproape interesul. Mecanismul prin care cei rapiti erau tinuti chiar in casa rapitorului si in pofida faptului ca se plateau rascumpararile, victimele erau impuscate- pare grotesc, dar este aproape nimic fata de lipsa de scrupule si dementa cu care tatal familiei ii implica pe proprii copii in actiuni. Cand sunt demascati si prinsi de autoritati, tatal clameaza delirant nevinovatia, fiul cel mare- membru al echipei nationale de rugby- alegand sa se arunce de la etajul cinci in ziua procesului, supravietuind totusi si petrecandu-si tot restul zilelor in inchisoare.Povestea are atmosfera anilor ´80 ai unei Argentine dominate de coruptie la cel mai inalt nivel, si in care banul era cel care guverna, tendinta cumularda si insatietatea frizand patologicul.
Cred că deja e un trend prin lumea făcătoare de bani de la Hollywood să prinzi povestea şi s-o scuturi ca să ajungi înaintea începutului chiar, aşa că prequell-urile par mai băgate în seamă pe masură ce originalitatea este abandonată în favoarea unui drum deja deschis de un film care a avut succes. Aşa că Cedric-Nicholas Troyan, care la Snow White and The Huntsman (2012) s-a ocupat de efecte speciale nu de regie, face acum un pas către upgradarea profesională şi preia frâiele acestei producţii care este puţin de acţiune, puţin de dragoste, puţin fantastică şi puţin dramă, într-un cuvânt o poveste.
Şi ştiti cu toţii că iubesc poveştile, că mă identific cu energia lor specială şi cu dinamica personajelor care – inevitabil- sunt împărţite în „răi” şi „buni’, aşa că o să recomand întotdeauna un film aparţinând acestui gen. Pe de altă parte nu pot să nu sesizez faptul că scenariul suferă pe alocuri de inconsistenţă şi este mult prea previzibil. Dar nu cumva apartenenţa la tărâmul acesta magic ne livreaza totul deja tag-uit, aşa că doar o imaginaţie de geniu poate inova şi crea noul, spectaculosul, ceva în stare să ne uimească în mod absolut?! Orice ar fi însă, personal prefer să vizionez o astfel de producţie (cu toate sincopele ei) decât să mă încarc negativ la un film plin de violenţă sau absurd.
Este clarissim pentru oricine că regizorul a mizat la maximum pe doua atuu-ri pe care le-a aruncat în „joc” într-un mod curajos: distribuţia şi efectele speciale.Cea dintâi, ni-i readuce pe Charlize Theron şi pe Chris Hemsworth din precedentul film, şi ne bucură prin prezenţa Jessicai Chastain şi a lui Emily Blunt, nou cooptate în a da viaţă- prima războinicei Sara, iar cea de-a doua reginei Freya. În rest avem licenţe explicite de prin alte producţii celebre, aşa că atmosfera, personajele şi chiar situaţiile ne provoacă un deja vu cu Cronicile din Narnia, Lord of the Rings, Crăiasa Zăpezii, Harry Potter,Twilight iar lista poate continua. Al doilea atu este reprezentat de efectele speciale, capitol la care dl Troyan se pricepe, aşa că basmul devine fantastic şi capată mult mai multe valenţe cu ajutorul CGI şi a tehnicii 3D.
Cât despre personaje, ele sunt un fel de adunare generală la care au fost convocate cu duiumul, aşa că avem şi Regina rea- megalomaniacă, crudă şi egotică- şi Craiasa Zăpezii- transformată în insensibilă prin pierderea iubirii- şi troli dar şi pitici (doar 4!), şi un vânător – căruia pe la noi i se mai zice şi Făt-Frumos- şi o Cosânzeană- care însă e războinică şi roşcată nu bălaie- şi o oglindă magică manipulatoare, care aici este nu doar un instrument, ci şi un receptacul al răului, de apariţia-dispariţia căreia legându-se partea suculentă a complotului.
Esenţa acestui basm rămâne însă povestea de iubire cu o luptă intrinsecă şi felul în care –nu-i aşa – ea învinge totul şi restabileşte echilibrul Universului. Filmul se termină, ca orice basm, cu un happyend, ceea ce este îmbucurător, căci şi rezoluţia asta optimistă a cam început să fie sabotată în multe scenarii.
Jocul actorilor este în conformitate cu nivelul de măiestrie artistică al fiecăruia, dar şi cu partiturile care nu toate sunt egale valoric, impresia generală fiind că niciunul dintre protagonişti nu a avut vreo dificultate cu privire la personajul pe care îl interpretează, filmul nevenind cu roluri substanţiale care să aducă beneficii de imagine, să conteze pentru vreun premiu sau să fie de CV. Şi cu toate neajunsurile, filmul merită cu siguranţă văzut, mai ales dacă o faci ca o alternativă la tot ce ne asaltează acum în cinematografie cu violenţă, cu iminenţa unor cataclisme, cu războaie intergalactice sau cu extincţia omenirii.
Aşa că vă invit să intraţi în poveste- unde e o minune pentru fiecare – şi să vă dedaţi la bucuria curată a celui care vede şi apreciază ceea ce e frumos şi bun, lăsând la o parte răul şi urâtul, pentru că – zău! – asta face bine şi la tonus şi la estetica vieţii!
Se apropie weekendul aşa că e momentul să ne facem planuri, iar acestea îi au întotdeauna în centrul lor pe cei mici, care trebuie distraţi, bucuraţi şi stimulaţi mai ales în vacanţele presărate haotic în anul şcolar astfel debalansat. Aşa că o opţiune bună e filmul cu oiţele şi lupul.
Subiectul nu e nou, dar e de fiecare dată proaspăt, căci fie că e vorba de albine, buburuze, troli, copii, iepuraşi sau căprioare, povestea este aceeaşi cu viaţa adevărată: trebuie să te uiti în tine ca să vezi cine eşti cu adevărat, iar atunci când în aventura asta a cunoaşterii ai alături prieteni, poţi să fii sigur că sunt unii adevăraţi pe care trebuie să îi păstrezi.
Aşa că această fantezie minunat colorată regizată de Maxim Volcov şi Andrey Galat ne introduce într-un tărâm magic, în care coabitează comunităţi de animale grupate în orăşele ce le calchiază şi structural şi organizaţional pe cele omeneşti, cu deosebire că fabula noastră se petrece într-un timp ideal care acordă tuturor aceleaşi şanse şi în care trădarea, nemernicia, slugărnicia şi egoul supradimensionat sunt doar accidente singulare care perturbă atmosfera idilică a muntelui cu pajişti de un verde smarald, care îi ocroteşte pe toţi.
Că răul este o prezenţă singulară –cu atât mai vizibilă- şi că oricât ar fi de manipulator şi planificat nu poate izbândi într-o mare de bine, devine o lecţie importantă, pe care –din pacate- nu doar cei mici ar trebui să o asimileze. Căci din ce în ce mai des vedem cum oamenii degenerează alergând după putere, şi uită care sunt de fapt adevăratele valori demne de tezaurizat. Aşa că povestea lui Grey- lupul devenit printr-o întorsătură de poveste, berbec- este un exemplu uşor de înţeles pentru cei mici, aventura lui iniţiatică fiind însă aceea a unui adult imatur care este nevoit să îşi descopere adevărata identitate. Şi nu spune nimeni că e uşor- nici în film, dar nici în viaţă- aşa că Grey experimentează sentimente şi trăiri care îl descumpănesc şi îl rănesc, dar îl şi orientează către devenirea şi asumarea lui. Parcursul îl pune în situaţii paradoxale cerându-i maximă flexibilitate a înţelegerii şi integrării, şi ajunge să înţeleagă că valorile morale se potrivesc oricărei comunităţi, că legile universale ale vieţii acţionează independent de persoane şi că o existenţă demnă şi armonioasă care se bazează pe înţelegere, respect şi iubire este tot ce trebuie pe pământ ca să putem vieţui frumos.
Şi sper din tot sufletul ca mesajul acesta generos şi accesibil să ajungă la copii, iar părinţii să depăşească stadiul de vizionare eminamente recreativă şi să vorbească puilor lor despre miezul de înţelepciune cuprins în poveste. Căci de când lumea, poveştile nu sunt doar „basme”, ci au tâlcuri adânci, sunt de multe ori ritualuri initiatice pe care – folclorul sau creatorii geniali- le dăruiesc cititorilor de toate vârstele.
Şi nu cred că ar trebui să îmi fie ruşine să mărturisesc că adevăratul sens al acestor „zise” înţelepte şi profunde mi s-a revelat pe de-a-ntregul abia târziu, când preocupată de discipline spirituale am început să citesc totul cu o altă înţelegere.
Vă recomand aşadar acest film frumos şi vesel, care aduce sumedenie de personaje iubibile dar şi tipologii, şi pe care copiii îl vor adora pentru culorile lui, pentru desene şi pentru atmosfera generală de bine universal, de magie, pe care această producţie o pune în sufletele de orice vârstă.
O animaţie amuzantă„Un lup printre oi” are premiera în cinematografele din ţară pe 22 aprilie, în varianta dublată în limba română şi de prezenţe din lumea muzicală precum: Mihai Chiţu, Ruby şi Ana Baniciu.
Iar cei care au fost la lansarea filmului, au putut să îşi desfete ochii şi nu numai,cu bucuria curată, netrucată a copiilor prezenţi la Grand Cinema Digiplex Băneasa, într-un spaţiu în care personajele (lupi si oi) s-au pus pe joacă alături de cei mici, într-un iureş al unei energii minunate, cum doar evenimentele Freeman Entertainment ştiu să ne prilejuiască.
Radiotopic 