Nici nu mă gândesc să nu încep prin a vă spune că este un film minunat, înduioşător şi plin de înţelesuri, şi că vizionarea lui nu se poate să nu te umple de energie pozitivă, de bucurie autentică şi de dorinţa de a iubi şi a fi iubit. În plus Berzele astea mai vin în cioc şi cu un răspuns care se potriveşte oricărei întrebări de genul: cum apar copii, există Moş Crăciun…dar Zâna Măseluţă ..sau Iepuraşul de Paşte? Aşa că anunţaţi toată suflarea de mici şi mari că, după ce vezi Storks..eşti lămurit, cu filosofia asimilată în amănunt şi cu toate înţelesurile integrate, aşa că să facă bine şi să pornească cu toţii într-un exod către sălile de cinema să se întâlnească repejor cu berzele şi istoria lor miraculoasă. Zic deci că e un “must see” şi ar trebui să luati afirmaţia ca pe o axiomă, căci nu ştiu cine nu are nevoie de drăgălăşenie, iubire, regăsire, înţelegere, credinţă şi miracol!
Regia şi-o împart Nicholas Stoller şi Doug Sweetland, primul, deopotrivă şi scenarist bifând câteva comedii reuşite (Get Him To The Greek, Vecini de coşmar 1 si 2, Zoolander2, Gulliver’s Travels) , cel de-al doilea dând lovitura prin nominalizarea la Oscar a singurului lui film, Pronto, căruia-iată- îi adaugă aceste minunate Berze, care nici măcar nu au în distribuţie voci ale unor actori celebrii, dacă îi exceptăm pe Jeniffer Aniston şi pe Ty Burell.
Filmul lui Akiro Kurosawa din 1954-Cei șapte samurai-, cu Toshiro Mifune, l-am văzut când eram ciutan și spre norocul meu (am văzut filme de-a valma, neavând nici un maestru care să mă învețe alfabetul cinematografic), ani mai târziu am văzut Cei șapte magnifici, cu Yul Brynner, Charles Bronson, Steve McQueen, Robert Vaughn și James Coburn. Chiar dacă actorii americani mi-au rămas în minte și pe retină, nu pot să nu recunosc că povestea samurailor m-a impresionat mult mai mult.Şi îmi amintesc de interpretarea lui Toshiro Mifune (juca rolul unui țărănuș, care se ținea ca râia după experimentații samurai), un actor care din 1948, când l-a întâlnit pe regizor, a devenit prezent în 16 pelicule realizate de maestru. Dar forța din filmul lui Kurosawa este dată de emoția îmbinată cu spaimă și duritate prin derularea unor secvențe scurte, dar pline de violență. Cred că mesajele subliminale din sălile cinematografice- de la Kurosawa ni se trag! 
Imediat după vizionare vorbeam cu Michaela despre talentul remarcabil ca regizor al lui Clint Eastwood și asta pentru că aparent filmul pare ușor (și este) descifrabil, curge lin, pare scurt (are 96 de minute și chiar este cel mai scurt film regizat de Eastwood), are alura unui documentar din genul cu salvări miraculoase și nu cu dezastre în aer. Și totuși l-am văzut cu ochiul, mintea și scurta experiență a unui ofițer nenavigant: am înțeles drama controlorului de trafic (excelent surprinsă în câteva scene rapide), am înțeles îndoiala pilotului când datele citite din dispozitivile de înregistrare ale avionului păreau să contazică deciziile echipajului și am înțeles (chiar dacă nu sunt de acord în totalitate cu ea)și maniera de a ancheta a celor de la agenţia americană pentru securitatea transporturilor (NTSB). 
Ce se întâmplă când te duci la o comedie, te aştepţi doar să râzi, dar în schimb la final eşti contrariat de cum e viaţa şi cât e de uşor e să o „ fentezi” pentru un câştig major? Eşti surprins! Iar dacă în fenta asta e implicat şi guvernul american laolaltă cu traficanţi de arme, albanezi şi doi novici norocoşi…gata scenariul!
Radiotopic 