Se apropie weekendul aşa că e momentul să ne facem planuri, iar acestea îi au întotdeauna în centrul lor pe cei mici, care trebuie distraţi, bucuraţi şi stimulaţi mai ales în vacanţele presărate haotic în anul şcolar astfel debalansat. Aşa că o opţiune bună e filmul cu oiţele şi lupul.
Subiectul nu e nou, dar e de fiecare dată proaspăt, căci fie că e vorba de albine, buburuze, troli, copii, iepuraşi sau căprioare, povestea este aceeaşi cu viaţa adevărată: trebuie să te uiti în tine ca să vezi cine eşti cu adevărat, iar atunci când în aventura asta a cunoaşterii ai alături prieteni, poţi să fii sigur că sunt unii adevăraţi pe care trebuie să îi păstrezi.
Aşa că această fantezie minunat colorată regizată de Maxim Volcov şi Andrey Galat ne introduce într-un tărâm magic, în care coabitează comunităţi de animale grupate în orăşele ce le calchiază şi structural şi organizaţional pe cele omeneşti, cu deosebire că fabula noastră se petrece într-un timp ideal care acordă tuturor aceleaşi şanse şi în care trădarea, nemernicia, slugărnicia şi egoul supradimensionat sunt doar accidente singulare care perturbă atmosfera idilică a muntelui cu pajişti de un verde smarald, care îi ocroteşte pe toţi.
Că răul este o prezenţă singulară –cu atât mai vizibilă- şi că oricât ar fi de manipulator şi planificat nu poate izbândi într-o mare de bine, devine o lecţie importantă, pe care –din pacate- nu doar cei mici ar trebui să o asimileze. Căci din ce în ce mai des vedem cum oamenii degenerează alergând după putere, şi uită care sunt de fapt adevăratele valori demne de tezaurizat. Aşa că povestea lui Grey- lupul devenit printr-o întorsătură de poveste, berbec- este un exemplu uşor de înţeles pentru cei mici, aventura lui iniţiatică fiind însă aceea a unui adult imatur care este nevoit să îşi descopere adevărata identitate. Şi nu spune nimeni că e uşor- nici în film, dar nici în viaţă- aşa că Grey experimentează sentimente şi trăiri care îl descumpănesc şi îl rănesc, dar îl şi orientează către devenirea şi asumarea lui. Parcursul îl pune în situaţii paradoxale cerându-i maximă flexibilitate a înţelegerii şi integrării, şi ajunge să înţeleagă că valorile morale se potrivesc oricărei comunităţi, că legile universale ale vieţii acţionează independent de persoane şi că o existenţă demnă şi armonioasă care se bazează pe înţelegere, respect şi iubire este tot ce trebuie pe pământ ca să putem vieţui frumos.
Şi sper din tot sufletul ca mesajul acesta generos şi accesibil să ajungă la copii, iar părinţii să depăşească stadiul de vizionare eminamente recreativă şi să vorbească puilor lor despre miezul de înţelepciune cuprins în poveste. Căci de când lumea, poveştile nu sunt doar „basme”, ci au tâlcuri adânci, sunt de multe ori ritualuri initiatice pe care – folclorul sau creatorii geniali- le dăruiesc cititorilor de toate vârstele.
Şi nu cred că ar trebui să îmi fie ruşine să mărturisesc că adevăratul sens al acestor „zise” înţelepte şi profunde mi s-a revelat pe de-a-ntregul abia târziu, când preocupată de discipline spirituale am început să citesc totul cu o altă înţelegere.
Vă recomand aşadar acest film frumos şi vesel, care aduce sumedenie de personaje iubibile dar şi tipologii, şi pe care copiii îl vor adora pentru culorile lui, pentru desene şi pentru atmosfera generală de bine universal, de magie, pe care această producţie o pune în sufletele de orice vârstă.
O animaţie amuzantă„Un lup printre oi” are premiera în cinematografele din ţară pe 22 aprilie, în varianta dublată în limba română şi de prezenţe din lumea muzicală precum: Mihai Chiţu, Ruby şi Ana Baniciu.
Iar cei care au fost la lansarea filmului, au putut să îşi desfete ochii şi nu numai,cu bucuria curată, netrucată a copiilor prezenţi la Grand Cinema Digiplex Băneasa, într-un spaţiu în care personajele (lupi si oi) s-au pus pe joacă alături de cei mici, într-un iureş al unei energii minunate, cum doar evenimentele Freeman Entertainment ştiu să ne prilejuiască.
Sinceră să fiu îmi era puțin dor de Kevin Costner, pe care nu l-am plăcut de prima oară, ci treptat, pe măsura ce farmecul lui special mi s-a arătat. De atunci am tot așteptat roluri de excepție, căci simțeam că are acea sclipire, dar parcă acestea nu au venit pe de-a-ntregul, el trecând pe lângă măretie la oarece distanță. Nu spun ca nu a avut roluri foarte bune (ca în Dances with Wolves, The Dragonfly, The Postman, Bodyguard sau Message in a Bottle) dar îmi pare că nu a găsit încă partitura completă, ideală pentru el, într-un film de anvergură. Nici în Criminal nu este la parametri maximali, dar face un rol credibil într-un film de acțiune care te prinde, în pofida truismelor și a scenariului nu foarte original. Cu siguranță însă are destul suspans, destulă acțiune și mai ales mulți actori buni care să suscite interesul publicului dornic de adrenalină. Așa că regizorul Ariel Vromen mizează aproape total pe distribuție, lucru înțelept, dar care nu funcționează întotdeauna global. Nume precum Kevin Costner, Gary Oldman, Tommy Lee Jones, Ryan Reynolds, Gal Gadot sau chiar Michael Pitt sunt în măsură să atragă, dar marele talent al unora dintre ei este subestimat de rolurile din Criminal pe care le-au facut –evident- ca să-și plăteasca facturile. 
Devine din ce in ce mai clar că un film pornește cu dreptul dacă are scris pe afiș și la credite că este inspirat de un caz real! Apoi dacă mai adaugi că producătorii sunt aceeași ca în cazul lui Kingsman: The Secret Service, este cu siguranță o trambulină, iar dacă este vorba despre sărituri cu schiurile nici nu se putea un subiect mai potrivit J. Deși adevăratul Eddie ‘The Eagle’ Edwards a declarat anul trecut la BBC că filmul se bazează doar pe 10-15% din viața sa, această peliculă a reușit să mă impresioneze. În primul rând pentru că m-am regăsit și eu în postura oamenilor care nu au acordat încredere, atunci când am întâlnit personaje care, deși lipsite de talent, aveau în schimb ambiție și capacitate de a se antrena până ieșea bine ceea ce iși propuneau. Și în al doilea rând pentru că regizorul mizează pe umor, iar personajele filmului sunt prietenoase! 
De obicei filmele în care este o inflaţie de personaje a căror notorietate este concurentă – par artificiale, nişte „făcături” menite doar sa aducă încasări; Batman V Superman reuşeşte însă să treacă de bariera asta şi să livreze o producţie în stare să te captiveze, fapt ce i se datorează evident lui Zack Snyder. Trebuie însă să recunoaştem că având un asemenea material nu i-a fost chiar greu, cei doi scenarişti descurcându-se onorabil cu tema ultraofertantă, dar nu într-atât încât să ne uluiască. Avem câte puţin din toate: şi dileme morale şi filosofice, şi trimiteri la psihologia maselor, şi iubire şi nebunie şi SF, deşi ceea ce ne „fură” este acţiunea, scenele de luptă care destructurează universul citadin, efectele speciale şi tensiunea interioară a filmului, pe care nu ni-l putem însă explica pe de-a-ntregul: de ce se luptă Superman cu Batman? Răspunsul este simplu, ca să aibă de la ce se-mpăca!
În economia globală a unei pelicule, momentele cele mai importante sunt începutul- care dacă nu e captivant te poate face să renunţi la a mai vedea filmul – şi sfârşitul – care pune punctele pe toate „i”-urile şi îţi imprimă emoţiile şi sentimentele cu care pleci din sală. Batman V Superman începe abrupt, violent, cu scene extreme de oraş sub asediul navelor extraterestre, cu panică, durere şi frică, pentru ca apoi sa introducă treptat personajele principale intr-o cadenţă pe care o va păstra într-un mod fericit până la final.
Ben Affleck este surpriza emisiunii, pardon, a filmului și a muncit mult ca să se întâmple acest lucru…în primul rând a muncit fizic! Wonder Woman este o wonder model, de origine israeliană, la 1,78, care este bineee de tot, deși gurile rele zic că este prea slabă (da, da, și strugurii acri ca dracu’). E perfectă îmbrăcată, e și mai bine semi îmbrăcată, ușor cam glacială, dar are verbul la ea! Henry Cavill chiar se contopește cu personajul, e serios, e iubăreț și aprig când e cazul (și da, sângerează și el). Holy Hunter este un mare talent și singura care e relaxată în această ipostază de senatoare într-un film cu super eroi, spre deosebire de un alt mare actor, Jeremy Irons, pe care l-am perceput ușor crispat, dar adoptând o mină ironică, aproape mucalită. Jesse Eisenberg face un pas important în carieră jucând excepțional rolul villain-ului Luthor, chiar și când are muci la nas! Ceea ce lipsește cu adevărat din aciditatea replicilor celor doi este umorul, (ca in Deadpool), așa că personajele sunt prea serioase, prea sfătoase și încrâncenate!
Și fiți foarte atenți că dacă veți sta cu nasul în nachos și popcorn s-ar putea să îi ratați pe Aquaman sau Flash, iar dacă s-a întâmplat acest lucru, nu-i bai, îi vedeți la anul în The Justice League, tot în regia lui Zack Snyder.
Radiotopic 